Va mai rezista sistemul global al monedelor fiduciare încă o jumătate de secol?

Cu o jumătate de secol în urmă, la 15 august 1971, preşedintele Richard Nixon, a anunţat suspendarea "temporară" a convertibilităţii dolarului în aur, pilon de bază în jurul căruia a fost construit sistemul monetar global la Bretton Woods după Al Doilea Război Mondial.

Reputatul analist James Grant, editorul publicaţiei Grant's Interest Rate Observer, susţine, într-un articol din New York Sun, că "Şocul Nixon nu a fost decât lovitura de graţie dintr-un şir al distrugerilor pe care le-au început alţii", în condiţiile în care "standardul aur era muribund încă din 1914".

În aceste condiţii, "privilegiul exorbitant al Americii" despre care vorbeau oficialii francezi în anii '60 a devenit şi "mai exorbitant", în condiţiile în dolarul a luat locul aurului în calitate de rezervă internaţională.

Acest privilegiu a permis Americii să ofere oamenilor impresia că "pot da fără să primească, pot da cu împrumut fără să se împrumute şi pot cumpăra fără să plătească", după cum declara economistul francez Jacques Rueff, consilier al preşedintelui Charles de Gaulle, conform relatărilor din cartea "Exorbitant Privilege: The Rise and Fall of the Dollar and the Future of the International Monetary System", publicată de profesorul Barry Eichengreen în 2011.

Economistul spaniol Daniel Lacalle subliniază într-o analiză recentă că înlocuirea aurului cu dolarul a permis Statelor Unite să se împrumute şi să crească masa monetară fără să declanşeze hiperinflaţia, deoarece "dezechilibrele monetare au fost exportate în toată lumea".

"Trebuie să creăm locuri de muncă mai bune, trebuie să oprim creşterea costului vieţii şi trebuie să protejăm dolarul în faţa atacurilor speculatorilor internaţionali", a declarat Nixon în intervenţia sa televizată.

Dincolo de "sperietoarea" speculatorilor, la fel de dragă autorităţilor din toate timpurile care se "trezesc" impotente în faţa efectelor create de propriile decizii nesăbuite, promisiunea opririi creşterii costului vieţii a fost prima zdrobită de noua realitate.

Chiar dacă nu s-a ajuns la hiperinflaţie în SUA, creşterea indicelui preţurilor de consum, aflat deja pe o traiectorie crescătoare semnificativă, a devenit explozivă (vezi graficul 1).

Calculatorul inflaţiei de pe site-ul BLS (Bureau of Labor Statistics) arată că pentru aceeaşi putere de cumpărare a 100 de dolari din august 1971 era nevoie de 669,12 dolari în iulie 2021. Măsurată cu ajutorul indicelui preţurilor de consum, puterea de cumpărare a dolarului a scăzut cu 85%, în timp ce raportat la aur, declinul a depăşit 90%.

"Suspendarea convertibilităţii dolarului în aur a marcat începutul erei monedei fiduciare la nivel global şi a economiei alimentate de datorii", a mai arăta Lacalle despre decizia preşedintelui Nixon, care subliniază apoi că "suspendarea convertibilităţii în aur a fost catalizatorul care a declanşat o expansiune masivă a creditului la nivel global".

Conform datelor de la Institute of International Finance (IIF), datoria globală a ajuns la circa 290 de trilioane de dolari în T1 2021, ceea ce reprezintă 360% din Produsul Intern Global. Aceste cifre au ajuns să nu mai reprezinte nimic, deoarece nimeni nu crede că astfel de datorii mai pot fi plătite.

După cum aminteşte Lacalle, "standardul aur a impus o limită voracităţii monetare şi fiscale a guvernelor". O astfel de limită, dar nu aşa de rigidă, a impus şi varianta mai "relaxată", respectiv aşa-numitul "gold-exchange standard", care a caracterizat sistemul stabilit la Bretton Woods.

În absenţa acestor restricţii, guvernele s-au îndatorat tot mai mult, pe fondul unor promisiuni electorale tot mai iresponsabile, în condiţiile în care nota de plată tot mai mare a fost "plasată" generaţiilor viitoare.

La nivelul Statelor Unite, divergenţa dintre datoria publică şi PIB a început să devină vizibilă încă din anii '70 şi a devenit explozivă în ultimele trei decenii (vezi graficul 2).

Din T1 1971 până în T2 2021 datoria publică totală a crescut de peste 72 de ori, în condiţiile în care PIB-ul nominal a crescut de circa 20 de ori, iar PIB-ul real a crescut de numai 3,8 ori.

La nivelul datoriilor din sectorul privat, divergenţa, care s-a manifestat mai ales de la mijlocul anilor '80, este mai puţin "impresionantă". Din T1 1971 până în T1 2021, datoriile gospodăriilor au crescut de aproape 36 de ori, iar datoriile companiilor nefinanciare de circa 34 de ori, în condiţiile în care datoriile gospodăriilor au înregistrat un recul semnificativ după 2008 (vezi graficul 3).

La nivel global s-a înregistrat o dinamică similară a datoriilor, care a oferit iluzia prosperităţii prin consumul pe datorie tot mai mare, cu efecte grave asupra sustenabilităţii, atât din punct de vedere economic cât şi a consecinţelor asupra mediului, pe fondul unui declin accelerat al productivităţii marginale a creditului.

Băncile centrale care au "vegheat" această evoluţie, prin manipularea costurilor de finanţare şi intervenţii directe pe pieţe, acum doresc să ne convingă că au instrumentele să lupte împotriva schimbărilor climatice şi, în general, să "repare" consecinţele politicilor dezastruoase şi iresponsabile pe care le-au "implementat" timp de mai multe decenii.

Economistul german Thorsten Polleit compară decizia preşedintelui Nixon cu o crimă într-un articol publicat de Institutul Mises (n.a. "The Crime of "71: When Nixon Ended the Dollar's Last Connection to Gold"), unde afirmă că "lucrurile sunt gata să ia o întorsătură dramatică, în condiţiile în care sistemul banilor fiduciari pare să-şi fi atins limitele".

În opinia lui Polleit, "decuplarea banilor de aur şi încredinţarea întreprinderii de producţie a banilor statului şi băncii sale centrale se va dovedi, probabil, una dintre cele mai mari nebunii din istoria omenirii".

Din păcate, chiar şi acum sunt prea puţin economişti care îndrăznesc să spună că dezastrul financiar actual din Statele Unite, dar şi de la nivelul majorităţii economiilor dezvoltate, marcat prin deficite bugetare uriaşe şi o datorie publică scăpată de sub control, precum şi declinul persistent al standardului vieţii îşi au originea în decizia preşedintelui Nixon.

Mai mult, s-a dovedit că nici existenţa unui imperiu nu este compatibilă cu o monedă a cărei putere de cumpărare scade permanent.

Cu ajutorul unei vastei colecţii de monede, analistul american Martin Armstrong a construit un grafic al deprecierii denarului roman de argint, respectiv al scăderii conţinutul său în metalul preţios, pentru o perioadă de aproape 800 de ani, între anul 280 î.Hr. şi 500 d.Hr.

"Instabilitatea politică din secolul al III-lea d.Hr. a condus la inflaţie masivă, care a determinat eliminarea completă a argintului din circulaţie", scrie Armstrong, al cărui grafic arată o depreciere accelerată a denarului în jurul anului 240 d.Hr.

În acest context, împăratul Diocleţian a impus controlul preţurilor şi salariilor, bineînţeles cu scopul declarat al opririi speculatorilor, fără să ţină seama de faptul că avansul accelerat al preţurilor era o consecinţă directă a deprecierii monedei.

"Încercarea lui Diocleţian de a controla preţurile şi salariile a avut acelaşi succes cu încercarea lui Nixon din anii '70 - ambele au eşuat", subliniază Martin Armstrong, care pune declinul şi căderea Imperiului Roman pe seama diluării accelerate a monedei, pe fondul unor probleme fiscale tot mai grave şi a obstacolelor insurmontabile din calea onorării promisiunilor privind pensiile.

Imperiul american de astăzi se confruntă cu aceleaşi probleme. Diferă doar faptul că timpul avea atunci ceva mai multă răbdare.