Vâjâind ca vijelia...

În luna august 2007, am publicat o analiză, care începea aşa: "Economia naţională este în pericol! Începe să se audă zăngănitul "armelor" care pot pune capăt unei perioade de creştere destul de îndelungată pentru a provoca euforia guvernanţilor. Or, se ştie, euforia adoarme vigilenţa şi întunecă raţiunea; iar somnul raţiunii... Pericolul nu vine de la domnul Geoană, care - exact ca Emil Constantinescu pe vremuri - pentru a părea mai bărbat, a studiat limbajul ges­turilor şi-şi drege glasul înainte de a căsca gura. Pericolul vine din America. După atâţia ani în care i-am aşteptat, până la urmă americanii au venit şi - mai mult decât atât - ne-au introdus în lumea lor. Pe de o parte ne apără de alţii (ştim noi de cine!), dar pe de altă parte am ajuns dependenţi de bursa de la New York." Şi încheiam: "La Bucureşti, euro a început să crească."

Lunile au trecut, simptomele crizei s-au înmulţit, dar Călin Popescu Tăriceanu vorbea despre "oportunitatea" ivită pentru români de a cumpăra case ieftine în Florida, pentru că doar "ei" sunt în criză, pentru noi veghea dânsul... Întrebarea este: liberalii au fost chiar atât de incompetenţi sau chiar atât de iresponsabili? Nu au înţeles ce se întâmplă sau le-a păsat numai de interesul lor electoral?

Guvernul liberal este responsabil pentru o eroare strategică monumentală: într-o perioadă de creştere economică, a consumat toată aceas­tă creştere şi s-a mai şi îndatorat suplimentar. Deficitul bugetar a cres­cut, de la 1,3% din PIB - în 2004, la 2,6% - în 2007 şi 5,3% - în 2008! Mai rău decât atât, liberalii s-au dovedit incapabili să absoarbă fondurile europene; ce şansă mai mare poţi avea, decât să primeşti fonduri imense de la UE şi să nu fii în stare să le absorbi?

Între timp, s-a dovedit că avem de-a face cu cea mai gravă criză de până acum, o criză care încă nu şi-a atins apogeul, ale cărei evoluţii şi sfârşit nimeni nu se încumetă să le anticipeze, dar care, cu siguranţă, va schimba fundamentele economiei şi finanţelor mondiale. PIB-ul lumii scade, pentru prima oară după al doilea război mondial, iar Româ­nia nu poate să scape neatinsă, ba dimpotrivă: analiştii consideră Europa de Est ca fiind "zonă de risc maxim". Pericolul major pentru întreaga regiune rezidă în prăbuşirea influxurilor de devize, ceea ce - pe fondul importantelor deficite de cont curent - poate provoca falimente naţionale.

Chiar dacă suntem mai obişnuiţi decât alţii cu crizele (începând cu anul 1940, am trecut dintr-o criză într-alta), de data aceasta situaţia este foarte gravă, pentru că s-au înrăutăţit brusc şi dramatic circumstanţele externe. Occidentul nu mai poate să ne împingă, ba dimpotrivă, ne trage înapoi, la locul pe care îl merităm, deoarece criza economiei româ­neşti are şi alte cauze decât criza internaţională.

Pe scurt, consumăm mai mult decât producem, iar economia naţională nu este suficient de restructurată, pentru a fi competitivă. De peste 15 ani, România îşi "rostogoleşte" datoria, mărind-o continuu, pentru că în fiecare an România consumă (cu tot) mai mult decât produce. Investiţiile străine, exporturile, cei plecaţi să muncească în străinătate şi creditele au menţinut echilibrul.

Începând cu luna noiembrie 2008, toate cele trei surse majore de valută ale României s-au prăbuşit la mai puţin de jumătate: exporturile, investiţiile străine şi banii "căpşunarilor", iar creditele au devenit prohibite.

Pe bună dreptate, la sfârşitul anului 2008, Valentin Lazea, economis­tul şef al Băncii Naţionale, a declarat că "Imposibilitatea finanţării contului curent este cel mai mare pericol pentru România, faţă de toate celelalte pericole potenţiale, care ar fi reducerea creşterii PIB, creşterea şomajului, inflaţia crescută şi stagnarea creditării. Statul nu trebuie să contribuie la adâncirea deficitului ". Imposibilitatea finanţării deficitului de cont curent înseamnă crah, faliment naţional. Este evident că 1. ţara trebuie să-şi reducă deficitele şi 2. are nevoie de bani, respectiv de finanţări externe, pentru a nu intra în incapacitate de plată!

Pentru a reduce deficitul de cont curent sunt posibile trei mari tipuri de măsuri: o politică monetară restrictivă, o politică fiscală strânsă şi încurajarea economisirii, nu a consumului. Aceasta este teoria; să vedem ce face guvernul.

Faţă-n faţă cu criza, guvernul Boc pare incompetent, populist şi neconvingător. Cu tot pericolul iminent, guvernul PDL-PSD a debutat în aceeaşi notă de optimism în care şi-au încheiat mandatul liberalii: a refuzat să accepte riscul unei crize majore în România şi a construit un buget care prevedea pentru anul 2009 o creştere a PIB cu 2% şi a veniturilor bugetare cu 18%, faţă de 2008. Au alocat bani pentru tichete de vacanţă, pentru renovarea a 1152 de biserici, pentru majorarea pensiilor şi a alocaţiilor pentru şomeri. Legea bugetului a fost adoptată spre sfârşitul lunii februarie, când se ştia deja că, în ianuarie, PIB scăzuse cu 2%, iar încasările bugetare cu 20% (minus 38% faţă de prevederea bugetară!) faţă de ianuarie 2008.

Ca şi pe vremea liberalilor, se poate pune întrebarea: oamenii aceştia sunt chiar atât de incompetenţi sau chiat atât de iresponsabili? Nu înţeleg amploarea crizei şi pericolele pentru România sau nu-i interesează decât realegerea lui Băsescu în func­ţia de preşedinte? Cu ajutorul celor de la PSD, Emil Boc a promovat un buget care - în loc să preîntâmpine şi să atenueze efectele crizei în Româ­nia - încearcă să asigure realegerea lui Traian Băsescu, la prezidenţialele din toamnă ("prostănacul" de la PSD va fi oare, sparing partener ?).

Dacă primul ministru, Emil Boc, este un moţ silitor, care se pricepe la drept constituţional, dar nu-i făcut pentru funcţii executive şi este "afon" la economie, în schimb, Traian Băsescu, al cărui purtător de cuvânt şi de politică este dl Boc, are experienţa şi înţelegerea necesare momentului; ca şi vechimea în func­ţie, pentru că stă de patru ani la Cotroceni. Cu toate acestea, preşedintele Băsescu a început prin a declara că nu vrea să audă de FMI, a continuat afirmând că "este necesară consultanţa FMI, dar nu şi banii săi" şi a sfârşit prin a accepta totul, inclusiv banii, mai ales banii. Faptul confirmă extrema gravitate a perspectivelor pe termen scurt ale României.

Ţara are o datorie externă relativ redusă, de 50 miliarde euro, din care cea publică este de 10,80 miliarde. Prin acordurile recent încheiate cu instituţiile financiare internaţionale, România va fi creditată cu 20,50 miliarde euro, adică îşi triplează datoria publică! Trei comentarii se impun:

1. Din cauza proastelor guvernări din perioada 2001-2008 - când creşterea economică a fost irosită din incompetenţă şi interes electoral - şi din cauză că băncile străine din România - care au realizat câştiguri substanţiale finanţând creşterea economică - nu sunt dispuse sau capabile să asigure devizele necesare acum, împrumutul nu are alternativă, iar fără el crahul ar fi devenit certitudine.

2. Multe clauze sunt secrete, deşi vorbim despre bani publici, dar se ştie că termenul de rambursare va fi extrem de scurt, de numai 3-5 ani. Va trebui ca - pe lângă obligaţiile decurgând din credite mai vechi - să plătim şi cei 20 de miliarde de euro în 5 ani! Ceauşescu aproape că ne-a omorât când a rambursat 11 miliarde de dolari în opt ani ...

3. Miliardele de euro nu vor sta în Banca Naţională, ci vor acoperi obligaţiile de plată la extern ale sectorului privat, care are de achitat pes­te 20 miliarde euro, numai în anul 2009. Aşadar, banii nu vor fi doar "o centură de siguranţă", ci sunt chiar una de salvare şi deci, nu vor fi returnaţi după o vreme, ci vor fi plătiţi, iar pentru aceasta, românii îşi vor reduce dureros consumul. Este ceea ce preşedintele Băsescu numeşte, din demagogie electorală, "solidaritate".

Se mai poate pune o întrebare: oare cum se face că guvernul, care are zeci de mii de angajaţi în structurile sale, a greşit fundamental bugetul naţional, iar FMI, a cărui reprezentanţă din România are doar câteva zeci de experţi, a avut dreptate când a prognozat scăderea cu 5% a PIB şi cu 10% a veniturilor bugetare? Ca dovadă că Traian Băsescu, pardon, Emil Boc rectifică bugetul, preluând cifrele FMI, la numai şase săptămâni de la adoptare, bătând toa­te recordurile în materie de viteză a rectificării.

Cu astfel de guvernanţi, privesc cu groază la viitor şi mă întreb dacă vor fi capabili să se descurce cu 20 de miliarde. Pentru că CRIZA vine, vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie, vine, vine, calcă totul în picioare! Călca-i-ar pe ei, nu pe noi, cei care vom plăti facturile!