Viciul normalităţii

Un sentiment de panică răvăşeste clasa noastră politică după referedumul care l-a adus pe Traian Băsescu, înapoi, la Cotroceni. Stau şi mă întreb: De ce? Nu găsesc un răspuns, aşa că mă iau şi eu după înţelepciunea proverbului: încerc să stau strămb, cu speranţa că am să nimeresc linia cea dreaptă a gîndirii!

Partidul Social Democrat pare cel mai îndreptăţit să fie tulburat de aprehensiuni şi vise rele, după isprava de duminică, de la urne. El este cel care a iniţiat tema suspendării Preşedintelui Băsescu; el este cel care a perseverat în a duce pînă la capăt procedura, deşi asta l-a obligat la o gimnastică parlamentară care ar face şi un contorsionist de profesie să geamă de invidie. Dintr-un stîlp al opoziţiei, PSD s-a făcut frate cu PNL-ul lui Tăriceanu pentru a trece puntea votului de suspendare a Preşedintelui, ceea ce l-a dus într-o alianţă ad hoc cu care acum nu mai are ce să facă. Dar, nici să o arunce peste bord, imediat, nu-şi poate permite. Rămîne deci agăţată cu ea de gît, pînă o să-i vină mintea la cap şi o să găsească altă soluţie politică care să-i restabilească statutul de "stîlp al opoziţiei". Problema principală a PSD ar fi trebuit să fie restabilirea credibilităţii partidului în faţa propriului electorat. Cînd colo, ţi-ai găsit! În plenarele conducerii se aud doar bufniturile pumnilor, ghionturilor şi scatoalcelor schimbate între "aripile" partidului, care se acuză reciproc de eşecul riscatei întreprinderi, deşi, din cîte ne amintim, unanimitatea a domnit cînd s-a votat iniţiativa sus­pendării prezidenţiale! De unde se vede că liderii partidului rămîn în continuarea mult mai mult preocupaţi de poziţia lor, relativă, de putere, decît de ce se întîmplă cu partidul şi mai ales de ceea ce se întîmplă cu propriul electorat. Nimeni nu a părut interesat să caute un răspuns la întrebarea: De ce o parte atît de însemnată a voturilor PSD s-au dus totuşi la Traian Băsescu şi nu împotriva lui, aşa cum au cerut liderii partidului? Nimeni nu pare interesat să discute cum se schimbă structura electoratului propriu şi cu ce viteză se scurge din partea plină a clepsidrei partidului "zestrea istorică" de 30% către hăul celor 8-10%. Chiar dacă au mizat totul pe cartea suspendării, în orice partid serios, ar fi trebuită să existe o variantă de acţiune pregătită pentru situaţia în care suspendarea nu ar fi reuşit. În mod normal, partidul ar fi trebuit să scoată "din plic" soluţia pentru etapa care urmează. Alegerile se apropie şi nimeni nu va fi scutit de consecinţele confruntării cu electoratul. Aceasta era, în mod normal, prioritatea partidului, indiferent de rezultatul referendumului. Normalitatea este însă o boală la care, se vede treaba, PSD şi-a cîştigat imunitatea. Nici chiar în faţa ameninţării cu ieşirea de pe scena politică, nu sunt semne că ceva se mai poate schimba. Noroc că i se deschide cu generozitate perspectiva de a fi remorcat de PD!

PNL ar fi şi el, într-o oarecare măsură, îndreptăţit să resimtă consecinţele undei de şoc produsă de eşecul referendumului. Este o înfrîngere personală pentru liderul partidului, C.P. Tăriceanu, după cum este o înfrîngere politică în competiţia cu PD-ul, partidul pe care l-a scos de la guvernare, dar pe care nu a reuşit deocamdată să-l slăbească prea tare. Dintre toţi actorii dramoletei sus­pendării prezidenţiale, PNL a ieşit cel mai rău. Nu atît pentru că şi-ar vedea periclitate şansele de a rămîne la guvernare, ci dimpotrivă, pentru că va fi condamnat să rămînă la guvernare, pînă cînd adversarii săi politici îi vor fi pregătit cu minuţie "funia şi săpunul". Ideea năstruşnică a părăsirii Palatului Victoria, pentru a intra în opoziţie arată doar că "inocenţa" politică a unor "lideri" PNL este neţărmurită. Dacă mai are o şansă să evite prăbuşirea definitivă, PNL nu are alternativă, decît fructificarea avantajelor de a se afla la pupitrul de comandă al guvernării, oricît de slabe ar fi aceste avantaje şi oricît de redus va fi timpul cît va mai putea să le capitalizeze. Vrea-nu vrea, PNL-ul va fi obligat să deconteze electoral nu doar lista nemulţumirilor produse de guvernarea pe care şi-a asumat-o integral, ci şi pe cea a eşecului confruntării cu Traian Băsescu. Ideea retragerii PNL-ului în tranşeele întărite ale unei "drepte reconstruite" poate să pară decentă, privită din vitrină, dar pe teren nu va schimba nici cît o ceapă degerată situaţia dramatică a partidului. Dacă cineva s-ar fi ostenit să citească politic datele referendumului, ar fi înţeles că ceea ce se întîmplă în electoratul românesc nu este "înflorirea" vederilor şi a opţiunilor de "dreapta", ci alunecarea tot mai la stînga a ceea ce a fost, cîndva, un centru moderat. Eşecul PSD este tocmai acela de a capitaliza pe această mişcare de pendul, care a fost capturată de Traian Băsescu. Partidul Democrat poate defila pe la Bruxelles cu sigla de dreapta, a "popularilor" europeni; aici, în România, el este beneficiarul unui apetit crescut al "poporului" pentru farmecul şi descîntecele proprii unei stîngi "populist-autoritariste", întruchipată de "Modelul Băsescu". Cu un strop de realism în analiza situaţiei de după referendum, PNL ar fi înţeles că nu are de ales decît între două rele: să întărească alianţa cu PSD-ul, pe care să o transforme într-o promisiune fermă de guvernare comună, pre şi post-alegeri, ori să reinventeze alianţa cu PD-ul, chiar cu preţul sacrificării lui C.P. Tăriceanu.

Normalitatea este însă un viciu pe care cele mai multe dintre partidele politice şi liderii lor actuali nu şi-l mai pot permite!