Victoria mediocrităţii

Maşinăria politică şi birocratică a Uniunii Europene a înregistrat un succes de răsunet: a găsit omul potrivit căruia să-i încredinţeze mandatul Comisiei Europene, pentru următorii cinci ani. O perioadă de grea cumpănă, nu doar pentru U.E., ci pentru fiecare dintre membri ei, în parte; o perioadă în care pericolele destructurării sistemului economico- financiar global, departe de-a fi fost îndepărtate, ameninţă pe toată lumea, cu un nou asalt, din America şi Asia, pînă în Rusia şi Europa. O perioadă în care deficitul istoric de vocaţie politică al Uniunii Europene poate fi fatal organizaţiei şi poate cu adevărat însemna "sfîrşitul istoriei", pentru cei mai slabi, care, în caz de catastrofă, vor fi catapultaţi direct în pre-istorie.

Omul capabil să ignore toate aceste grave semne ale timpului şi să debiteze călduţe fraze euro-liniştitoare, să aştepte ca alţii să facă ceva, înainte ca el să spună măcar ceva, este Jose Manuel Barroso! Întruchipare a mediocrităţii construită solid şi cu migală pe îmbinarea perfectă dintre semi-succese şi semi-eşecuri, omul care a găsit mereu soluţia pentru a nu face nimic semnificativ, reuşind, totuşi, să supere cît se poate de puţin pe toată lumea şi să facă favorurile cuvenite celor cîtorva, pe care nu-şi putea permite să-i supere. Îl recomandă lipsa de coloană vertebrală, de proiect, de personalitate capabilă să reprezinte ceva prin sine, calităţi inconfundabile ale oricărui anti-lider. Faptul că tot el a deţinut mandatul şi pînă acum este prea puţin semnificativ. În fapt, el nu şi-a înnoit mandatul, ci a căpătat altul, rezultat din compromisul celui mai mic numitor comun, politic. În acest sens, Manuel Barroso este imaginea vie a ceea ce poate Europa astăzi, din punct de vedere al capacităţii sale, aproape complet epuizate, de a produce personalităţi remarcabile, lideri capabili să genereze impuls şi să gestioneze schimbare, să abordeze frontal crizele, să mobilizeze resursele umane şi de creativitate necesare soluţionării lor. Manuel Barroso este, mai ales, imaginea vie a paralizantei lipse de voinţă politică, aşternută într-un strat gros, izolant faţă de realitate, peste tot, pe culoarele, pe holurile, în aulele şi prin birourile uriaşei birocraţii numită Uniunea Europeană.

Desigur, România a susţinut candidatura lui Barroso! Motivul este simplu: a primit promisiunea unui nou mandat de comisar european, ba încă unul potrivit vocaţiei noastre de "ţară eminamente agricolă", adică non-industrială, tehnologic înapoiată, cu infrastructuri de secol XVIII şi cu o agricultură de subzistenţă, care ar putea fi oricînd obiect de vitrină într-un "Muzeu al trecutului fără niciun viitor". La noi, nu se aruncă pe cîmp milioane de litri de lapte, cum fac zilele acestea, fermierii europeni îmbuibaţi de subvenţiile europene, dar totuşi supăraţi pe politica agricolă promovată de Barroso, noi pur şi simplu nu-i avem! Şi asta nu pentru că nu i-am putea produce, ci pentru că politicile agricole pe care le aplicam, la noi acasă, au ca singure obiective, contradictorii, pe de o parte acumularea primitivă şi concentrarea cu japca de proprietăţi funciare, iar pe de altă parte favorizarea importatorilor şi omorîrea oricăror iniţiative care ar putea relansa producţia internă. În consecinţă, importăm cuminţi produse agricole de la cei care au şi le-au realizat cu subvenţiile grase ale Uniunii Europene, pe care le plătim din buzunarul nostru de consumatori săraci! Un comisar european pentru agricultură, din România, era, de aceea, cît se poate de nimerit! Desigur, trebuia să fie cineva Manuel Barroso, ca să scoată din pălărie o asemenea "soluţie", pentru echipa ce va gestiona politicile europene în următorii cinci ani! Pentru noi, desigur, avantajele vor fi enorme! Cu "omul nostru" la un nivel atît de important al Comisiei Europene, vom şti cu cea mai mare precizie şi în timp oportun, cîte şi ce fel de fonduri europene o să continuăm să pierdem, pentru că agricultura noastră şi administraţia care o sugrumă sunt, faţă de politicile europene în domeniu, "mai paralele" decît paralelele din lumea lui Euclid.

Se vor găsi, poate, cititori care să-mi reproşeze că prea sunt din cale-afară de nedrept cu noul Preşedinte al Comisiei Europene, ori poate n-am citit "manifestul" său electoral, atît de inspirat intitulat "Îndrumări politice pentru următoarea Comisie"! Ba l-am citit, cu creionul în mînă, şi nu mi-a fost deloc uşor! Cînd sunteţi în pană de somnifere, ori nu mai aveţi bani să le luaţi de la farmacie, deschideţi documentul cu pricina şi citiţi fraze de tipul: "Trăim timpuri extraordinare. Criza pe care o înfruntăm nu este doar financiară sau doar una economică. Este, de asemenea, una a valorilor societăţilor noastre. În acelaşi timp, ea arată în ce măsură lumea secolului 21 a devenit interdependentă. Ea confirmă ceea ce ar putea deveni schimbări fundamentale în relaţiile şi balanţele dintre puterile lumii". Efectul este miraculos, nu-i aşa?! Hai, capul sus..., mai rezistaţi puţin, ca să vă faceţi o idee definitivă despre adîncimea "gîndirii politice" a Titanului de la Bruxelles: "Pentru Europa acesta este momentul adevărului. Europa are de răs­puns unei întrebări decisive. Vrem să fim lideri, să modelăm globalizarea pe baza valorilor noastre şi a intereselor noastre, sau lăsăm iniţiativa altora şi acceptăm rezultatele modelate de ei? Alternativele sunt clare. O hotărîre decisivă trebuie luată. Europenii, ori acceptă să dea piept cu provocările, împreună, ori, altfel, alunecăm în irelevanţă". Finalul, aflat hăt... tocmai la pagina 41, este apoteotic şi poate fi redus la inspirata pro­misiune: "Voi continua să fac tot ceea ce este posibil pentru a face ca o Europă ambiţioasă să se întîmple".

Acum, să nu credeţi că în limba engleză, din care am tradus intenţionat, cuvînt cu cuvînt, frazele sună mai bine, ori spun altceva decît în cea românească! Nu! Sunt la fel de şchioape şi de goale de conţinut!