Viitorul statului social sau despre încurcata enigmă a mortului viu de sub scara fără trepte

Preşedintele Franţei s-a înfăţişat dinaintea camerelor reunite ale Parlamentului pentru a da seamă despre "starea naţiunii". Băţos şi plin de importanţa propriei persoane, respectiv a misiunii sale istorice, le-a mărturisit francezilor că lucurile nu merg chiar bine, că miraculoasele "Soluţii Macron" sunt minunate dar... nu se potrivesc, ori nu au reuşit să iasă din bancul de probe...! În orice caz, însă, Preşedintele veghează! Şi, mai ales, "nu cedează"!!! Preşedintele merge înainte şi vrea să dăruiască Franţei un nou "stat social" tocmai bun pentru secolul XXI. Tema are toate şansele să rămînă calul de bătaie preferat al ideologiilor etatiste sau hiper-etatiste, fie ele colorate în roşu, roz, brun sau albas-tru. Iar acest lucru este valabil nu doar în Franţa, ci mai peste tot, din America lui Trump, pînă în Rusia lui Putin şi din China lui Xi Jinping, tocmai în România lui alde-Dragnea. De aceea, merită să aruncăm o privire asupra subiectului.

Viaţa socială a modernităţii este construită pe adînci, persistente, sis-temic generate sau reproduse clivaje sociale. De la economie, la modul de organizare al mega-aglomeraţiilor urbane şi de la formele expresiei culturale, la structurile mentalului colectiv, polarităţile, opoziţiile ireductibile, reprezintă una dintre formele fundamentale de materializare a raporturilor sociale. Nu singura, dar una cu impact sistemic. Nu doar o mare "opoziţie de clasă", cum propunea Marx, simplificator şi anti-sociologic, ci multiple constelaţii de opoziţii care se nasc, se dezvoltă, dispar, întretăindu-şi existenţa, interferînd şi condiţionîndu-şi complex consecinţele. Toate ar fi fost bune şi frumoase, doar că lăsate de capul lor, conform teoremei lui Murphy, lucrurile nu ştiu să meargă decît din rău în mai rău. Tensiunile sociale create de aceste constelaţii ale opoziţiilor radicale consumă neproductiv tot mai multe resurse sociale, nu doar economice, ci şi politice, dar mai ales irosesc tot mai multe oportunităţi de dezvoltare. Nu doar spaima de "revoluţii", ori dezvoltarea dominantei umaniste a culturii sociale, ci şi acest "calcul mercantil" al eficienţei a împins o parte a elitelor modernităţii către ideile şi politicile "statului social". Nimic altceva decît încercarea de a pune "maşinăria statului" în postura unui soi de "anti-demon al lui Maxwell", ocupat nu cu accentuarea discrepanţelor prin segregare (în fizică este vorba despre mişcarea moleculară!), ci dimpotrivă, cu egalizarea şi netezirea discrepanţelor sociale create, inevitabil, de mecanismele de alocare asimetrică cons-titutive vieţii moderne. Pentru a realiza această funcţie, însă, statul are nevoie de resurse, iar resursele nu există, decît dacă sunt luate din avutul şi leafa cetăţenilor. Cît de mari trebuie să fie aceste resurse şi după care metodă trebuie ele prelevate de la diferite categorii de cetăţeni, constituie două întrebări aflate în miezul dezbaterilor politice pro şi anti statul-asis-tenţial în ultimii cel puţin o sută de ani. Şi astăzi, confruntarea este la fel de vie, de încrîncenată. Exemple, la tot pasul! Dacă există o "logică" a mandatului Trump, este imposibil să nu observi că ea derivă aproape exclusiv din încrîncenarea de a demonta pachetul social al mandatului Obama; în primul rînd demolarea "medicare", trecerea poverii cheltuielilor cu asis-tenţa medicală de la cetăţeanul cu mijloace materiale reduse sau inexis-tente, în seama statului. În fond, privită dintr-un unghi non-cultural, tema gestionării emigraţiei în Germania, în Franţa şi în restul Europei este de fapt problema limitelor "statului social". Nimic nu este nelimitat! De aceea, nici chiar societatea germană nu îşi poate permite, aşa cum a sugerat formula nechibzuit-heirupistă a doamnei Merkel (Wir schaffen das!), cheltuieli nelimitate pentru susţinerea unui flux nelimitat de emigraţie!!! Unde se află această limită? Care este definiţia ei legală? şi Care sunt soluţiile pentru implementare? iată temele care stau să rupă fragila coaliţie de guvernare de la Berlin, care au bulversat alegerile şi spaţiul politic al Italiei, care alimentează succesul contracurentului politic care-l ţine pe vîrful valului electoral de atîta timp pe Orban în Ungaria, au asigurat victoria conservatorilor anti-europeni în Polonia, după cum în Marea Britanie au furnizat combustibilul propagandistic înalt inflamabil utilizat din belşug de piromanii brexitari.

Puţini sunt cei care pun la îndoială necesitatea unei funcţii sociale a statului modern, post-modern, care să realizeze detensionarea relaţiilor sociale prin crearea unor contra-fluxuri de redistribuire a resurselor şi oportunităţilor sociale. Problema este însă, ca de obicei... realitatea, nu teoria! În realitate, în spatele pancartelor cu frumoase lozinci ideologice afişate atît de stînga tradiţională, cît şi de oportuniştii populişti ai neo-dreptei de astăzi, funcţia cu pricina este aproape total ignorată, ori lăsată la voia întîmplării. Ceea ce se petrece în spate este o bătălie pe poziţiile cheie de decizie statală care permit redistribuirea către grupuri de interese private a resurselor adunate din buzunarul cetăţeanului. În rest, Dumnezeu cu mare mila lui! Iar, dacă doreşte cineva o ilus-trare mai mult decît convingătoare a acestei realităţi, atunci îi urăm Bun venit în România. Aici este teritoriul privilegiat al unui absurdistan în care statul a adunat şi a cheltuit miliarde de euro pentru "infrastructură" - drumuri, trasport feroviar, naval, aerian, alte infrastructuri critice pentru transportul resurselor naturale ori al electricităţii etc., iar rezultanta este prăbuşirea în paragină a tuturor mai sus numitelor infrastructuri. Drumuri şi autostrăzi, ioc; cale ferată, cvasi-desfiinţată; trans-port naval, ioc; maritim, ioc; aerian, tîrîş-grăpiş cu injecţii masive de capital de stat, cam de două ori pe an!!! România este, de asemenea, absurdis-tanul absolut în care statul adună bani cu nemiluita pentru servicii de sănătate, educaţionale, pentru amenajare şi modernizare urbană, pentru reţele şi infrastructuri de tot felul, care după aproape 3 decenii şi cîteva sute de miliarde "arse" de băieţii deştepţi ne-au lăsat mai în urmă decît eram prin 1989, cînd eram... rău de tot...! În sfîrşit, ca să nu rămînă coliva fără bomboană, statul nostru nu cheltuie doar ceea ce ia azi din buzunarul cetăţeanului, ci se împrumută vîrtos an de an şi lună de lună, adică s-a apucat să cheltuie în avans de alţi vreo treizeci de ani, pentru servicii sociale şi activităţi de "asis-tenţă" pe care în realitate nu le livrează, ori o face la standarde de calitate care fac serviciile respective nu doar inutilizabile, ci de-a dreptul toxice pentru societate. Exemplul strigător la cer, la noi, este, de departe, învăţămîntul, unde ceea ce se oferă de fapt nu se mai află nici măcar la standardul lui "subcultură", ci este de-a dreptul "analfabetism funcţional". Asta avem, asta vă dăm!

Pe scurt, "statul social" a încetat să mai fie o realitate de întreţinerea şi gestionarea eficientă a căreia s-ar ocupa "clasa politică". A rămas doar un vraf de lozinci electorale, cîrpite şi boţite, în spatele cărora "şacalii" şi "hienele" politicii îşi împart concurenţial, cu dinţii, cu colţii şi cu ghiarele, stîrvul de mult decedatului ideal al unei modernităţi deopotrivă umanistă şi eficient-performantă tehnologic, economic. Post-modernitatea nu mai are nevoie de statul social, după cum stă gata să arunce la coş şi alte farafastîcuri ale modernităţii, cum ar fi democraţia, formele clasice ale culturii, statul de drept, libertatea individului, ca să nu mai vorbim despre egalitate şi fraternitate...!