Violenţa: sora bună, dar toxică, a politicii

Asasinatul politic a revenit pe prima scenă a politicii. În Slovacia. Evenimentul scoate la lumină relaţiile simbiotice dintre politică şi violenţă. Politica foloseşte violenţa ca pe o unealtă pentru scoaterea definitivă din joc a unora dintre actorii deveniţi incomozi pentru competitorii lor, pentru a crea crize capabile să restructureze balanţa puterii sau pentru a forţa decizii într-o anume direcţie. Cazul cel mai cunoscut: celebrul asasinat de la Sarajevo, pe seama căruia, iar nu din cauza căruia (!) Europa a putut fi împinsă în groapa primului război mondial. Pe de altă parte, violenţa şi partizanii ei găsesc în politică terenul fertil unde pot acredita şi valoriza utilitatea, eficienţa ba chiar inevitabilitatea metodelor radicale din "cutia lor cu scule". Dacă ar fi să iau ca martoră doar perioada istorică inaugurată după încheierea celui de al doilea război mondial şi arealul euro-atlantic, şirul exemplelor unde s-a recurs la asasinat şi violenţă extremă în politică, nu ne-ar ajunge spaţiul întreg al ediţiilor Bursa pe vreo doi ani şi jumătate pentru a le înşira pe toate. Deşi demersurile politice bazate pe violenţă sunt legate în principal de istoria autocraţiilor, democraţiile nu au făcut nici ele excepţie. O diferenţă radicală există însă: în timp ce în spaţiul autocraţiilor violenţa este acreditată ca mijloc legitim, moral şi adesea chiar legal, prin care deţinătorii puterii elimină fie şi cea mai firavă tentativă de opoziţie, în democraţiile occidentale, violenţa politică, oricît de frecventă şi de agresiv s-a manifestat la un moment dat, a rămas ilegală, este considerată imorală, de principiu inacceptabilă, criminală. Toate aceste elemente de context mi-au revenit în minte pe măsură ce citeam ştirea despre atentatul din Slovacia asupra Primului Ministru. Dacă lărgeşti un pic perspectiva, bagi repede de seamă că nu despre excepţii este vorba. Trăim o perioadă de revigorare masivă a violenţei în politică. În Slovacia s-a vorbit deja despre un posibil război civil, dacă politica şi actorii ei principali nu ies din tranşeele urii şi nu revin la legile şi regulile competiţiei, renunţînd la viziunea politicii ca război. În America, Trump nu s-a sfiit să adune vreascurile necesare incendierii politicii prin violenţă la 6 ianuarie 2021, iar acum, patru ani mai tîrziu, să arunce gaz pe foc, pentru a-şi consolida poziţia în competiţia electorală pentru Casa Albă, invocînd, nu doar ca figură de stil oratorică, spectrul unui război civil în toată regula dacă, într-un fel sau altul, îi va fi barat accesul la funcţia prezidenţială. Regimul Putin nu a făcut nici un secret din obiectivul asasinării lui Zelenski. Şi, aici, nu este vorba doar despre politicienii de la vîrf şi manevrele lor. Cîţi oameni cu scaun la cap, aşezaţi şi normali credeţi că s-au gîndit în aceşti din urmă doi ani, de cînd Putin şi-a dezlănţuit furia asupra Ucrainei, măcar pentru o clipă, la faptul că eliminarea fizică a Minotaurului ascuns în labirintul Kremlinului ar putea deschide calea către o soluţie negociată şi paşnică a conflictului dintre Rusia şi Ucraina? Cel puţin cîteva zeci, sute de mii! Decenii la rînd, recurent, Italia, Germania, Spania, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie au devenit teatre de operaţiuni ale violenţei politice extreme. Nu de ieri, de azi. Din păcate, însă, chiar şi azi şi foarte probabil şi mîine. Escaladarea violenţei în politică este neîntreruptă. Prin urmare, la aproape trei sferturi de secol de la încheierea celui de al doilea măcel mondial, stăm faţă în faţă cu ameninţarea unui război global, inclusiv cu componentă nucleară. Nu doar o variantă cu totul ipotetică de scenariu al viitorului îndepărtat. Imaginea sinistră a unui viitor care bate la uşă şi se poate transforma în realitate, de la o zi la alta.

Cum şi de ce am ajuns aici? Explicaţia este simplă şi se sprijină pe doi piloni.

Primul, născut din "logica" războiului rece, odată cu transformarea aproape imediată a păcii, atît de greu cîştigate, într-un alt fel de război. Încet, încet, "filosofia practică" a exersării politicii ca război a fost absorbită şi aplicată tot mai insistent nu doar în relaţiile dintre cele două "blocuri", ci şi în spaţiile interioare ale politicii marilor democraţii ale Occidentului. În est şi mai ales în Rusia Sovietică nu mai era nevoie de nici o schimbare: războiul ca politică şi politica sub forma războiului puterii împotriva tuturor şi a oricui a fost regulă socială, odată cu instalarea lui Lenin la putere. Şi, fără întrerupere, aşa este pînă azi, în zilele lui Putin. Semnalele înlocuirii competiţiei politice cu războiul politic în spaţiul democraţiilor occidentale au fost repetate şi puternice: asasinarea Preşedintelui Kennedy, asasinatele comise de Brigăzile Roşii în Italia şi de RAF în Germania anilor 60, 70 şi 80 ai secolului al XX-lea, instituirea axei terorism-contraterorism ca formulă dominantă şi determinantă a politicii de stat şi internaţionale a Statelor Unite, a NATO şi a capitalelor Alianţei, după 11 septembrie 2001, iar recent, deversarea de violenţă a trumpismului.

Al doilea pilon este "normalizarea" violenţei şi a soluţiilor comportamentale bazate pe violenţă în cvasi totalitatea ariilor sociale ale spaţiului occidental şi non-occidental. Cu predominenţă în economie, în interacţiuni sociale înalt competitive, în cercetare ştiinţifică, în competiţia pentru status social etc. Un amplu şi susţinut efort de acreditare şi normalizare a culturii violenţei s-a desfăşurat şi continuă să se desfăşoare sub umbrela produselor de serie largă ale cinematografiei, tot mai des şi ale reprezentaţiilor teatrale. Odată cu apariţia "sclaviei mediatice" şi a aşa ziselor "reţele de socializare", circulaţia modelelor violente de abordare şi soluţionare a situaţiilor conflictuale a devenit cvasi universală şi ajunge la utilizator, începînd de la vîrsta de 4 ani. Nu este de mirare că, azi, avem a doua generaţie de oameni maturi a căror sensibilitate la violenţă este aproape anulată şi a căror gîndire este dominată de legea pumnului, cuţitului, bîtei, pistolului, mitralierei, bombei atomice şi aşa mai departe.

În sfîrşit, toate acestea nu ar fi fost posibile dacă, în ultimii mai bine de 50 de ani, societăţile occidentale, atît ale centrului, cît şi ale periferiei, nu ar fi fost supuse unui proces de radicală polarizare economică, culturală, educaţională şi în ultimă instanţă, politică. Dominanţa de azi a politicii ca război, în spaţiile masiv şi grav deteriorate ale democraţiilor occidentale, este consecinţa inevitabilă a dispariţiei secţiunii centrale, mediane, de pe scala de statut social şi de pe cea a valorilor sociale.

Există şi remedii? Da, dar mai întîi ar trebui să ne punem de acord cu privire la diagnostic şi gravitatea stării pacientului. În condiţiile de azi, nici una dintre aceste precondiţii nu este prezentă şi nici nu are prea multe şanse de realizare. Ca urmare şi din nefericire, nu ar fi deloc a mirare dacă, înainte să apuce cineva să-i administreze tratamentul salvator, pacientul şi-ar cam pierde răbdarea şi s-ar grăbi cumva să dea colţul.