VIŢELUL DE AUR - (Ultimul episod) Tâlcul dobânzii

DUPLICITATEA VENEŢIEI

În anul 1120, Papa Calixtus al II-lea a emis "Sicut Judaeis" ("Constituţia pentru evrei"), care interzicea convertirea cu forţa a evreilor la creştinism (pe lângă să le fie confiscate proprietăţile, să le fie tulburate ceremoniile şi ritualurile, etc.), sub pedeapsa excomunicării.

"Sicut Judaeis" a fost reafirmată în succesiunea de papi, până în secolul al XV-lea.

Totuşi, sentinţa procesului din Neguţătorul din Veneţia include convertirea cu forţa la creştinism a lui Shylock - o nedreptate la fel de riscantă, pe cât este nerespectarea legii şi a disciplinei contractuale.

NOTA 6

Papa Iulius al II-lea a tentat să-şi impună autoritatea asupra întregului teritoriu papal, autoritate erodată inclusiv de manifestările de independenţă ale Republicii Veneţiene, pe care a excomunicat-o printr-o "Bulă" feroce care autoriza pe oricine să obstrucţioneze traficul veneţian pe mare şi pe uscat, îngăduind să se facă orice care să rănească Veneţia.

Mercenarii Veneţiei au fost înfrânţi la Agnadello, pierdere care a avut consecinţe dezastruase asupra finanţelor oraşului (vezi NOTA 5) şi a condus la supunerea sa Vaticanului, stare din care şi-a mai recâştigat independenţa doar după ani de diplomaţie complicată şi schimbări repetate de alianţe.

Dar sentinţa este verosimilă pentru că, pe de o parte, Veneţia nu se mai înclină în faţa papalitătii şi, pe de altă parte, pentru că probabil că Vaticanul nu mai veghea cu fermitate la respectarea "Sicut Judaeis".

Ceea ce, însă, este contradictoriu între pretenţiile de moralitate creştină ale lui Antonio şi comportamentul său este faptul că el afirma că nu dă şi nu ia credit cu dobândă exact în momentul când girează un credit care, luat de la Shylock, este, în mod normal, purtător de dobândă.

Nu numai atât, Antonio are şase nave pe mare, spre Anglia, Mexic, Tripoli, India, Barbaria (nordul Africii) şi Lisabona (ca să diminueze riscurile), expediţii în care el este investitorul majoritar şi pentru care s-a împrumutat deja şi este de presupus că s-a împrumutat normal, de la evreii veneţieni, cu dobândă; în faţa lui Bassanio, se arată sceptic că ar mai putea găsi vreun creditor, iar la Shylock ajunge ca la ultimul la care ar fi apelat.

Dacă Shakespeare va fi fost cu adevărat atent la acest detaliu, atunci este foarte probabil că îl pune pe Antonio să mintă în faţa lui Shylock, când afirma că nu ia credit cu dobândă, fapt sugerat şi de scrisoarea pe care Antonio i-o trimite ulterior, lui Bassanio, la Belmont, în care menţionează "my creditors grow cruel" ("creditorii mei s-au înrăit"); în mod evident, se referă la alţi creditori decât Shylock, care nu îi sunt parteneri, ci cărora le datorea-ză dobânda.

Dar eventuala duplicitate a lui Antonio ar fi în acord cu certa duplicitate a Veneţiei înseşi, căci oraşul ia credit cu dobândă de la locuitorii săi (şi încă o face, prin lege), iar cetăţenii veneţieni sunt forţaţi să dea credit cu dobândă, deşi biserica le-a interzis-o.

Shylock sancţionează duplicitatea:

"Ce lege-am încălcat, ca să mă tem

De judecată? Sclavii cumpăraţi

Îi folosiţi ca pe măgari [...]."

(Actul IV, Scena 1)

NOTA 7

Ultimul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, Balduin al II-lea (1217-1273), strâmtorat financiar fiind, l-a predat unor negustori veneţieni pe fiul său, Filip, în chip de garanţie pentru un împrumut. Filip a fost răscumpărat, ulterior, de către regele Alfonso al X-lea al Castiliei.

La sfârşitul secolului al XVI-lea (timpul în care Shakespeare a scris Neguţătorul din Veneţia), interdicţia bisericească contra dobânzii la credit se afla în exerciţiu deplin, încă, deşi trecuseră, deja, circa 80 de ani de la Reforma declanşată de Martin Luther (afişase "Cele 95 de teze" încă din 1517).

De altfel, Biblia lui Martin Luther menţine Poruncile contra dobânzii la împrumut (am consultat o ediţie din 1912, pe internet, la adresa: http://www.biblestudytools. com/lut/), iar anglicanismul oscilează între luteranism şi calvinism, fără să se desprindă cu totul de catolicism.

Duplicitatea este duplicare; dubla măsură sugerează asfinţitul unui sistem de valori si zorii altuia - aceasta este răscrucea în care vieţuieşte Shakespeare, iar omenirea şi-a gasit, în geniul lui, pe cel mai calificat observator al acestei radicale transformări a lumii, al cărei părinte este Hillel.

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ INVALIDEAZĂ PORUNCILE CONTRA DOBÂNZII

Dar duplicitatea Veneţiei nu face excepţie de la celelalte oraşe-stat italiene, ba chiar însăşi Biserica a manipulat subiectul, acordând uneori credite cu dobândă, iar alteori, atunci când a avut nevoie să se împrumute ieftin, reconfirmând interdicţia asupra dobânzii, ca să-şi finanţeze Cruciadele.

Diferite metode de disimulare a dobânzii s-au dezvoltat în epocă, cea mai răspândită folosindu-se de schimbul între monezi diferite (împrumut într-o monedă, returnat mai târziu, într-o altă localitate, în altă monedă, la o paritate calculată să cuprindă şi dobânda).

În mod evident, dobânda conduce la dezvoltare economică.

NOTA 8

Începute în secolul al XIII-lea şi culminând în timpul lui Shakespeare, expediţiile de explorare ale europenilor, mai întâi terestre şi ulterior maritime, au stabilit contacte fructuoase între arii de civilizaţie anterior separate, cu multiple consecinţe:

- au generat mari profituri şi foame de capital;

- au condus la proliferarea creditelor, la dobânzi tot mai mari, acceptate în exuberanţa câştigurilor; ;

- au presat la deschiderea de case de schimb valutar pe cuprinsul continentului, reţea aflată la originea sistemului bancar; ;

- au prilejuit comparaţii culturale, au stimulat empirismul, raţionalismul şi spiritul pragmatic, încurajând un set de valori separate de rosturile religioase consacrate, la care, ulterior, au devenit alternativă, în zilele lucrătoare.

Biserica se comporta discriminatoriu, tolerând practica dobânzii în timpurile prospere sau la cei apropiaţi, dar fără să renunţe formal la interdicţii, pedepsind după cum îi convine, pe cine îi convine şi când îi convine.

Reforma poate fi considerată o mişcare îndreptată contra acestor duplicităţi, Martin Luther (1483-1546) avea convingerea că dobânda este inevitabilă şi, prin urmare, că trebuie permisă de legea civilă şi, mai apoi, separată de etica creştină, care, după cum Luther însuşi susţine, este un vis nerealist (asta, însă, nu-l împiedica, totuşi, să considere camăta un păcat grav).

Jean Calvin (1509-1564) mai face un pas către dezincriminarea dobânzii, considerând-o păcătoasă numai dacă este practicată pentru îmbogăţire, dar nu şi în cazul în care reprezintă un ajutor.

Henric al VIII-lea a legalizat dobânda maximă de 10% la împrumuturi, în 1545, Anglia fiind prima ţară creştină care a permis dobânda, prin lege (care, însă, a fost retrasă, şapte ani mai târziu).

Este meritul protestanţilor că au apăsat pe clanţa uşii către zilele noastre: Olanda a devenit centrul financiar şi comercial al lumii şi cel mai bogat stat al timpului abia după ce a legalizat dobânda; filosoful britanic Jeremy Bentham (1748-1832) a scris Întru apărarea cametei, în care a arătat că limitarea nivelului dobânzilor ucide iniţiativa.

Este momentul să ne facem bagajele, fără să uităm ceva prin noptieră şi să o zbughim prin crăpătura uşii întredeschise de protestanţi, ca să ne întoarcem în prezent, cu toate câte am strâns.

DISCIPLINA CONTRACTUALĂ

Lumea s-a reinventat: libertarienii deplâng că publicul continuă să îi privească ostil pe creditori, dar, din dispreţuiţi, excomunicaţi şi urgisiţi de lege, bancherii şi finanţiştii din ţările creştine - profesioniştii creditului cu dobândă - au devenit principala forţă de globalizare, dictând legi, dominând guverne, naţiuni, continente şi modelând Universul în baza "disciplinei contractuale" - o noţiune căreia îi atribuim un înţeles impersonal, dar, în realitate, funcţionează la fel de duplicitar precum interdicţia dobânzii de către Biserica Creştină la sfârşitul Evului Mediu.

NOTA 9

Între timp, Karl Marx (1818-1883) a preluat atitudinea antică şi medievală contra dobânzii, iar, după Lenin (1870-1924), omenirea a experimentat proprietatea obştească, ca să elimine funcţiile împrumutului cu dobândă, înlocuindu-l cu principiul subsidiarităţii - autoritatea oferă sprijin în cazul incapacităţii îndeplinirii comandamentului (principiu recomandat universal şi de Vatican, în 2011); dar cum ajutorul a fost acordat inclusiv în cazuri de împotrivire, iar comandamentele au purtat pecetea subiectivităţii centrale (coruptă, sub faţada angajamentului politic), eficienţa sistemului a intrat în declin şi dorinţa oamenilor să-şi recapete libertatea l-a îndepărtat.

John Maynard Keynes (1883-1946) a încercat aceeaşi crispare faţă de profitul adus de dobânzi şi a acceptat ideea lui Adam Smith (1723-1790) că guvernele trebuie să ţină sub control nivelul dobânzilor; după declanşarea crizei financiare mondiale în 2007-2008, laureaţii Premiului Nobel pentru Economie au revenit la astfel de idei, acceptând necesitatea intervenţiei statului pentru reglarea economiei, ceea ce a şi avut loc factual.

Dar, libertarienii, dimpotrivă, au acuzat intervenţia statului în activitatea de creditare ca fiind cauza declanşării crizei financiare mondiale, renuvelând ideea necesităţii de înnoire a codului etic - "etica obiectivistă" concepută de Ayn Rand (1905-1982), care promovează "egoismul raţional" -, prin care interesul şi profitul personal să fie acceptate drept valori morale pozitive (vezi Yaron Brook, op.cit.), cod în care probabil că trebuie descifrate declaraţiile deschise ale bancherilor americani anchetaţi în Congres, că sunt motivaţi de lăcomie.

Odată acceptat împrumutul cu dobândă drept necesar şi legal, în ecuaţie a rămas să fie calculat optimul raporturilor dintre om şi omenire, dintre individ şi colectivitate, dar noţiunile sunt confuze, căci sistemul financiar-bancar le reuneşte indiscernabil.

În principiu, bonitatea bancară este garanţie a conservării economiilor clientelei, motiv pentru care, atunci când băncile (semnificative ca valoare a depunerilor şi ca masă de clienţi) se află în pericol, banii populaţiei sunt confiscaţi (de la bugetul statului) ca să le salveze de la faliment (în cazul operaţiunilor de bail-out) sau, în mod cu totul paradoxal, sunt confiscaţi chiar banii depunătorilor (în cazul operaţiunilor de bail-in), ajungând la absurditatea evidentă că economiile colectivităţii sunt salvate prin confiscarea lor.

Legile care îngăduie astfel de operaţiuni, departe să mai ridice problema "păcatului" implicat în dobândă, ci ele deschid subiectul furtului explicit, la care creditorii sunt îndrituiţi.

Disciplina contractuală a devenit unidirecţională, ea îi vizează riguros pe cei împrumutaţi, dar îi exonerează pe creditori.

NOTA 10

Disciplina contractuală pe care o invocă repetat guvernatorul Mugur Isărescu trebuie privită nu doar ca expresie simplă, ci şi ca un ansamblu de doi termeni.

Al doilea se referă la "contract", care este o promisiune legală, iar noţiunea de "promisiune" antrenează întregul univers de noţiuni privitoare la buna credinţă şi încredere.

Prin urmare, reaua credinţă, intenţia de înşelare invalidează contractul, aşa cum clauzele abuzive din contractele bancare de credit au fost amendate de justiţie şi cum promovarea înşelătoare a creditelor în franci elveţieni a provocat intenţia de amendare a contractelor, prin promovarea legilor dării în plată şi a conversiei creditelor în moneda naţională.

La acest nivel de înţeles simplu se poate situa şi deznodământul Neguţătorului din Veneţia, întrucât Shylock încheiase contractul de credit, încă de la început cu rea credinţă şi intenţie, fapt pe care, la fel, Mugur Isărescu ar fi trebuit să-l remarce când a dat liber jocului de-a şoarecele şi pisica între creditaţi şi creditori.

CONCLUZII

Iniţial, am vrut ca textul acesta să nu includă concluzii personale.

M-am gândit că vă veţi aştepta să spun că ar trebui să revenim la respectarea Poruncilor contra dobânzii, din Vechiul Testament; dacă aşa vă aşteptaţi, atunci vă înşelaţi - ultimii 400 de ani ai omenirii nu pot fi şterşi din condei, nici dacă ar fi condeiul lui Shakespeare.

Aşa cum am anunţat de la început (în Cabala sau ceva mai vechi?), am scris textul doar cu intenţia să obţinem un tâlc istoric, moral şi religios al celor ce ni se întâmplă astăzi şi l-am scris în credinţa că, de fapt, l-aţi citit mai înainte, astfel că, în realitate, concluziile vă aparţin.

Susţin că textul îşi este concluzie proprie.

Un sprijin să susţin asta îmi dă eseistul englez John Middleton Murry (1889-1957), care a afirmat că Shakespeare nu a intenţionat să spună nimic prin Neguţătorul din Veneţia, nu a creat un întreg intelectual coerent, ci doar a făcut arta formală, ca să stimuleze emoţia.

Dacă asta va fi priceput din Shakespeare acest conaţional al lui, atunci, foarte bine, pot adopta şi eu acelaşi model.

Un alt sprijin mi-l oferă Mugur Isărescu prin afirmaţiile sale făcute în reuniunea publică cu bancherii noştri, de la sfârşitul lunii octombrie (2016): "Europa îşi vede de direcţia ei, iar noi rămânem la nişte discuţii primitive", îndemnându-i pe bancheri la "benevolenţă", în raporturile cu clientela, o clientelă pe care a definit-o explicit ca ignorantă.

Mi-a plăcut să mă cantonez în cadrul acestor discuţii primitive, în timp ce Europa îşi vede de drumul ei glorios.

Încă o dată, susţin că însuşi textul îşi este concluzie; dacă veţi continua lectura, atunci o faceţi pe proprie răspundere.

Adrian Vasilescu mi-a spus că, dimpotrivă, ar trebui să-mi formulez concluziile, iar din discuţiile cu colegii din Redacţia BURSA, a rezultat că şi-ar dori să fiu explicit.

Am să fac asta.

Cu încă o condiţie.

Vă rog să mă consideraţi nu autorul acestui eseu, ci un cititor care exprimă ceea ce el înţelege din text, la fel cum un altul va înţelege altceva - aşa cred că se cuvine să se dezvolte concluziile.

Iată-mi-le!

1. Dumnezeu pentru atei

Mare parte din această lucrare urcă la izvoare împinsă de suflul religios şi, prin urmare, poate fi considerată nerelevantă de către atei, ceea ce complică, un pic, lucrurile, în a admite că dobânda ar avea vreun tâlc.

Într-adevăr, Dumnezeu este nimicul.

Această teză care pare ateistă, şocantă pentru unii credincioşi, este, totuşi, un citat din Dionisie Pseudo-Areopagitul, aflat dincolo de orice suspiciune că ar fi fost ateu, căci se află la originea atitudinii ortodoxiei creştine (comună iudaismului antic şi islamismului secolelor XI-XII), care nu îngăduie ca trufia raţiunii să emită pretenţia că ar putea să îl cuprindă pe Dumnezeu în discurs.

Odată stabilit că, prin "Dumnezeu", nu ne referim la un existent din seria existenţilor cunoscuţi, El rămâne dincolo de ontologie, ca teorie a existenţei, atât pentru atei, cât şi pentru credincioşi.

Oricum, expresia "este nimicul" acoperă o autocontradicţie, aruncându-ne în indecizie, căci "este nimicul" şi "nimicul nu este" sunt echivalente.

Diferenţa o mai face doar ecoul sufletesc al experienţelor suprapuse factualului (trăirea sacrului), hrănind o procesare intelectuală fertilă, capabilă de miraculos şi magie, sensibilă la rostul şi frumuseţea vieţii.

Acesta este, totuşi, un punct de joncţiune între credincioşi şi atei, care nu a fost niciodată folosit, din cauza zadarnicei animozităţi militante dintre părţi.

NOTA

Ateii se regăsesc în numeroase idei ale exegezei iudaice, profund religioase.

Citez liber din studiul lui Moshe Idel (op. cit.): Îngerul Torei nu se numeşte Eliahu, cum cred unii, ci se numeşte Maghid şi nu preexistă studiului Torei, ci apare doar în cursul adâncirii în studiul Torei, ca să-i lumineze înţelesurile; există o singură sărbătoare Dumnezeiască - Sabatul -, sacrul celorlalte este generat de ritualurile omeneşti; "Pe Mine nu mă respecţi şi nici Tora nu studiezi; poţi să nu mă respecţi pe Mine, dar Tora trebuie să studiezi, pentru că în lumina ei mă vei găsi pe Mine."

Odată îndepărtată inutila dezbatere a subiectului existenţei/nonexistenţei lui Dumnezeu, pe credincioşi şi atei îi mai separă, în temeiuri, doar o nuanţă a trăirii lăuntrice (această idee ţine de islamismul tradiţional: ateii se disting prin ingratitudine, opusă veneraţiei practicate de credincioşi).

De altfel, definiţia pentru noţiunea de "Dumnezeu" pe care am formulat-o în Soluţia crizei (p. 85), am enunţat-o în termenii trăirii: "«Dumnezeu» este expresia simbolică a trăirii mai înalte (rezultat al îmbogăţirii vieţii cu sens, cu rost)".

Aşa cum am precizat acolo, "definiţia lui «Dumnezeu» se referă la înţelesul alocat noţiunii de "Dumnezeu" în cursul comunicării, iar nu la însuşi Dumnezeu, care nu poate fi definit (conform punctului de joncţiune dintre credinţă şi ateism).

Noţiunea astfel definită este acceptabilă pentru ambele părţi, în discursul despre rostul lumii noastre şi despre rostul nostru, al fiecăruia, "Dumnezeu" devenind cea mai ingenioasă procesare omenească - un anume "nimic" şi "totul" comun, învestit ca măsură a tuturor raporturilor noastre cu sine, cu altul şi cu omenirea, ceea ce evidenţiază că felul în care îl prezintă Biblia este exact.

Sub această viziune, textul pe care l-am scris poate fi fructificat nediscriminatoriu, ba chiar oferă o poartă pentru valorificarea enormelor elaborări culturale omeneşti milenare, religioase, cu care nu se poate compara niciun alt domeniu din preocupările noastre.

Astfel pregătită, concluzia mea devine simplu de formulat.

2. Sacralitatea contractului dintre oameni nu conduce la respectarea clauzelor lui

Noţiunea de contract are drept sinonime directe pe acelea de angajament şi promisiune, îndărătul lor, pe acelea de legământ şi făgăduială şi abia în al treilea strat, îi descoperim legătura cu noţiunea de jurământ - cea care pune în evidenţă că, în această relaţie între oameni care se reflectă în contract, este implicat un terţ: divinitatea.

Acestui terţ care este divinitatea, îi este încredinţată arbitrarea raportului contractual, înaintea oricărei judecăţi la vreun tribunal omenesc, pentru că este presupus nu doar că va fi fost martor invizibil la momentul încheierii contractului, ba chiar că este reperul permanent al paşilor celor care au ajuns să-şi promită reciproc, printr-un contract.

Ideea de drept, că validitatea unui contract este condiţionată de concordanţa clauzelor contractuale cu legile în vigoare, este congruentă cu originarea legilor în Poruncile divine (cel puţin, pentru lumea religiilor abrahamice pe care o cunosc, cât de cât).

Legile şi Poruncile fac aproape acelaşi lucru - normează raporturile dintre oameni, asigurând funcţionalitatea şi identitatea comunităţilor; în plus, Poruncile mai normează şi raporturile omului cu el însuşi, edificându-i personalitatea, astfel încât să fie compatibil cu viaţa în comunitate.

Dar diferenţa principală dintre legea omenească şi Porunca divină stă în sacralitatea acesteia din urmă; dintr-o altă perspectivă, Poruncile pot fi considerate locuri de întâlnire cu Dumnezeu, o perspectivă sub care este impropriu să mai fie privite legile, după ce protestantismul s-a resemnat în faţa distincţiei dintre cer şi pământ, ca fiind de neşters.

Prin urmare, afirmaţia "Un contract este un contract", operează o îngustare a participării la actul contractării, extirpând prezenţa terţului invizibil, a martorului divin - Cel care a formulat Poruncile pentru coeziunea ansamblului comunităţii şi este învestit să guverneze raporturile dintre noi şi cu noi înşine.

Expresia "Un contract este un contract" decapotează sacrul de peste lumea omului, strămutându-ne specia din cosmicul "Homo sacra res homini" ("Omul este sacru pentru om"), în haoticul "Homo homini lupus est" ("Omul este lup pentru om").

Diferenţa dintre ele este fragilă, graniţa este crepusculară: dacă operăm cu definiţia lui Mircea Eliade asupra sacrului, atunci ce reproş putem aduce acelora care văd în templu un potenţial spaţiu locativ? (Aceasta nu este o "ipoteză de lucru": în Kievul anului 1984, am văzut biserici ale căror cruci retezate de pe cupole fuseseră înlocuite cu antene de televiziune - înăuntru erau construite apartamente, rufele atîrnau la uscat, pe sfori întinse între turle).

Din sacrul contractului mai rămâne doar pudra care îl fardează în obligaţie fatală - "disciplina contractuală" - când, dimpotrivă, disciplina contractuală este condiţionată de caracterul sacru al raporturilor pe care le purtăm.

În alte cuvinte, "Nu te închina la chip cioplit".

Semnele de suicid ale sistemului bazat pe credit cu dobândă reclamă valorificarea moştenirii culturale primite de la predecesorii de bună intenţie, trăitori înaintea acestor ultimi 400 de ani ai omenirii.

Căci, odată ajunşi în fundătura acestei căi, încotro ne vom mai îndrepta să ne regăsim funcţionalitatea, ca omenire?

Pe ce repere?

Epoca modernă şi contemporană ne-a făcut să ne ignorăm obârşia, ne-a făcut să credem că întotdeauna a fost cum este acum şi că suntem legitimaţi de istorie, de natura umană şi de superioritate.

Aşa am crezut, dar se dovedeşte închipuire.