VOCI O rază de speranţă datoare să învingă

Dan Voiculescu şi Marian Vanghelie sunt două dintre numele din politica românească ce, odată pronunţate, provoacă de la sine reacţii de respingere şi comentarii dintre cele mai severe. (Ca să fim drepţi, citarea lor unul lângă altul îl nedreptăţeşte în bună măsură pe Vanghelie, care a reuşit să obţină două mandate de primar, spre deosebire de Voiculescu, care nu a fost în stare să câştige vreodată o competiţie electorală prin mijloace proprii.) Asta nu i-a împiedicat ca zilele trecute să se trezească amândoi propulsaţi în funcţii la care, cu ceva vreme în urmă, nici măcar în visele cele mai frumoase nu aveau dreptul să aspire. O pură întâmplare, un nevinovat joc al hazardului? Ar fi prea simplu şi prea frumos.

Despre instalarea lui Dan Voiculescu în fruntea comisiei parlamentare care urmează să ancheteze invocatele încălcări ale Constituţiei de către preşedintele Băsescu s-a spus aproape tot. Un "tot" care a inventariat viaţa şi activitatea fostului informator al Securităţii, înainte de decembrie "89, până la cele mai mărunte detalii ale unui palmares al non-performanţei, reuşit în cei 16 ani de preşedinţie ai partidului personal, şi care a evidenţiat, dincolo de orice ambiguitate, lipsa de relevanţă şi de orice consistenţă politică a celui pus să prezideze o instanţă a cărei constituţionalitate a fost contestată din prima clipă. Ce a rămas mai puţin limpede descifrat sunt motivele pentru care partidele reprezentate în comisie au fost dispuse să se pună sub "comanda" unui personaj de o asemenea factură. Primul lucru care ne vine în minte ne duce la ideea că ar putea fi vorba de acordarea unui "bonus" celui care, de o bună bucată de vreme, s-a ilustrat doar prin agresivitatea permanentă cu care a tratat relaţia cu preşedintele Băsescu. E gestul obişnuit cu care, după o masă copioasă, nişte convivi bine-dispuşi strecoară în buzunarul lăutarului care le-a cântat la ureche un teanc de bancnote şi, pentru preşedintele unui partid care a supravieţuit până acum pe scena politică doar din bacşişuri, o pomană de felul ăsta nu are parte de alte comentarii decât tradiţionalul: "Să fie primit". O asemenea ipoteză nu ar fi însă plauzibilă decât în eventualitatea în care PNL, PSD, PRM şi PC nu sunt interesate nici cât negrul de sub unghie de reuşita campaniei de suspendare a preşedintelui ţării şi toată larma care ne asurzeşte de două luni de zile nu este, de fapt, decât un spectacol de sunet şi lumină, care trebuie să dea electoratului senzaţia că ei chiar fac ceva, în speţă: luptă pe viaţă şi pe moarte pentru salvarea neamului de sub dictatura lui Traian Băsescu. Ca să putem accepta o asemenea explicaţie, ar trebui să uităm cantitatea imensă de ură care a colectat la nivelul conducerii actuale a PNL împotriva lui Băsescu; zbaterea sterilă în care e prins PSD de mai bine de doi ani de zile şi incapacitatea de a veni în faţa opiniei publice cu un proiect politic viabil; delirul tot mai agresiv a lui C. V. Tudor, în încercarea disperată de a redresa un partid ce pierde constant suportul electoral. Nu, pentru "Patrulaterul negru" suspendarea preşedintelui nu este o joacă sau doar un exerciţiu de imagine. Ea se doreşte cu fervoare, chiar dacă numirea lui Dan Voiculescu în fruntea comisiei parlamentare de anchetă este un gest cu o puternică tentă suicidiară.

Ales cu 94% din voturile celor 1.000 de delegaţi la şedinţa PSD Bucureşti, într-o stare de extaz, Marian Vanghelie a făcut o declaraţie pe care nu i-o poate contesta nimeni: "Sunt produsul dumneavoastră. Vă promit că nu am să vă dezamăgesc". Nu ştim câţi dintre liderii de marcă ai PSD erau în sală şi ce au simţit ei în faţa mulţimii care îşi ovaţiona în picioare noul idol, dar mă îndoiesc că vreunul dintre ei: Geoană, Oprescu, Năstase, etc. şi-au putut imagina vreodată că cea mai reprezentativă şi puternică organizaţie a partidului va ajunge să fie condusă de un individ de anvergura intelectuală şi culturală a lui Vanghelie. Lui Ion Iliescu, cinste lui, i-a fost ruşine. Tot ce au însemnat eforturile de înnoire ale partidului, declanşate de grupul de la Cluj; toate panglicile scoase pe gură de Mircea Geoană, cu o emfază greu de egalat; toate promisiunile ameţitoare făcute de Victor Ponta, în numele noului val care vine - totul s-a dus pe apa Sâmbetei odată cu identificarea chipului real al ofertei PSD pentru bucureşteni: Marian Vanghelie!

Cum a fost posibil să ajungem aici? Cum se face că odată cu intrarea în UE, chipurile ce răzbat din spatele măştilor purtate cu infinită caznă, pe toată perioadei cursei pentru aderare, sunt mai schimonosite şi mai hâde ca oricând?

De fapt, probabil că ăştia suntem. Cu excepţiile care confirmă regula. Cu "intelectualii", cu "mutanţii" care nu-şi mai găsesc rostul şi locul şi care sunt huliţi şi împotriva cărora se aruncă cu pietre, ori de câte ori îndrăznesc să gândească cu voce tare. Cu nepăsarea cvasi-generală în care ne imbecilizăm pe zi ce trece, cobai ideali pentru talk-show-uri măsluite şi dirijate.

Cu oameni care nu mai suportă să se simtă tot mai trădaţi în speranţele lor şi mai vulnerabili şi se dovedesc gata să iasă din nou în stradă (vezi sutele de bucureşteni veniţi pe ploaie în faţa Teatrului Naţional, la mitingul "Pro-Monica").

Cu o rază de speranţă care nu moare niciodată şi care e datoare să învingă!

NOTA REDACŢIEI

Autorul articolului, domnul Radu F. Alexandru, este membru PLD