Voi ce aşteptaţi pensii, lăsaţi orice speranţă!

Dar am plătit atâta vreme contribuţia de asigurări sociale! Cum este posibil? Doar este dreptul meu după o viaţă de muncă!

Indignarea şi întrebările sunt legitime, dar pentru mulţi este prea târziu. Indignarea nu mai are nicio valoare, deoarece banii s-au terminat sau sunt pe cale să se termine. Iar valoarea celor care vor mai fi rămas va fi "dizolvată" prin grija băncilor centrale.

Democraţiile occidentale, dar nu numai ele, au folosit banii din fondurile publice de pensii pentru crearea statului bunăstării multilateral dezvoltat, cu promisiunea că îi vor returna când este nevoie de ei. Iar când a fost nevoie de ei, au împrumutat pentru că era ieftin şi agenţiile de rating vedeau totul în culori AAA.

De la începutul crizei au început să apară tot mai multe cazuri de jefuire a pensiilor, nimic altceva decât o rupere a unui contract social important, în numele stabilizării macroeconomice şi a reducerii datoriilor publice.

Unele guverne, cum este cel al Ungariei, au fost "oneste" în această privinţă: jaful s-a petrecut la lumina zilei, prin naţionalizarea fondurilor private de pensii. Asta după ce privatizarea pensiilor a fost promovată, mulţi ani, drept soluţie pentru dezechilibrele majore apărute la nivelul pensiilor de stat.

Alte guverne, vestice şi, deci, mult mai civilizate, folosesc metode mai subtile, ştiind foarte bine că o broas-că nu poate fi fiartă dacă se aruncă direct în apa fierbinte.

Multe sisteme de pensii sunt organizate în jurul a trei piloni: pensia de stat, pensia privată administrată de fonduri specializate şi pensia oferită oferită de companii.

În timp ce primul pilon este aproape gol, pe fondul reducerii raportului dintre pensionari şi angajaţi sau chiar a inversării acestuia (n.a. ceea ce dovedeşte că sistemul public de pensii nu este decât o schemă Ponzi), speranţa actualilor şi viitorilor pensionari s-a îndreptat către cei doi piloni ai pensiilor private.

Din păcate, şi această speranţă este pe cale să fie strivită de funcţionarea neîntreruptă a tiparniţelor monetare.

"Politicile Băncii Angliei au fost un dezastru pentru cei care economisesc în general, dar mai ales pentru pensionari", a declarat Ros Altmann, director general al Grupului Saga, pentru cotidianul The Telegraph. Aceasta a mai precizat că "majoritatea celor cu economii sau pensii şi-au văzut veniturile decimate ca urmare a politicilor prin care s-a încercat susţinerea debitorilor şi a băncilor".

Fondurile de pensii ale companiilor din Marea Britanie tocmai au înregistrat un deficit cumulat record în luna mai 2012, de 312,1 miliarde de lire sterline, după cum arată datele de la Pension Protection Fund.

PPF este o instituţie care garantează plata pensiilor acumulate la nivelul companiilor în cazul unui faliment al acestora, acoperind planurile de pensii pentru 6.432 companii. Deficitul cumulat al planurilor de pensii a crescut cu 44% faţă de luna precedentă şi cu 1174% faţă de luna mai 2011, în condiţiile scăderii masive a randamentelor oferite de obligaţiunile de stat.

Acesta este rezultatul relaxării cantitative promovate de Banca Angliei, iar companiile sunt obligate să transfere mai multe fonduri către programele de pensii sau să folosească instrumente derivate pentru protecţia împotriva scăderii randamentelor. O idee bună, mai ales în condiţiile în care experienţa ultimilor ani ne arată că aceste instrumente nu prezintă niciun risc, nu-i aşa?

Fondurile de pensii ale companiilor incluse în indicele FTSE Global 100 au înregistrat un deficit cumulat de 300 de miliarde de euro în martie 2012, pe fondul scăderii randamentelor obligaţiunilor din portofolii, conform analizelor firmei de consultanţă LCP din Marea Britanie. Deficitul este de două ori mai mare decât în 2010, deşi companiile au contribuit la finanţarea propriilor fonduri de pensii cu circa 40 de miliarde de euro în fiecare an.

Fondurile de pensii ale companiilor din Marea Britanie intră, în general, în categoria celor cu beneficii definite. Aceasta înseamnă că pensiile primite de foştii angajaţi sunt calculate după o formulă predefinită, pe baza câştigurilor salariale, vârstă şi vechimea în muncă, fără să conteze randamentul investiţiilor realizate de aceste fonduri de pensii.

Politica monetară ultrarelaxată a băncilor centrale, mai ales în ultima decadă, a condus la scăderea semnificativă a randamentelor pentru obligaţiunile de stat. Acestea erau favoritele fondurilor de pensii înainte de declanşarea crizei, dar noile condiţii i-au obligat, practic, pe administratori să caute alternative investiţionale cu un grad de risc mult mai ridicat. Între timp a crescut accelerat şi riscul investiţiilor în titluri de stat, iar administratorii fondurilor de pensii trebuie să se adapteze unui nou mediu şi să treacă de la randamentul fără risc la riscul fără randament.

Acum se văd rezultatele politicilor monetare, din Statele Unite până în Australia şi din Grecia până în Germania şi Suedia. Căderea burselor internaţionale a adâncit deficitul de finanţare al fondurilor de pensii, iar acum nu prea mai sunt locuri de refugiu.

Conform unui articol recent de la Bloomberg, deficitul de finanţare cumulat al pensiilor pentru companiile americane din indicele Russell 1000 a depăşit 435 de miliarde de dolari, iar General Motors a anunţat că doreşte să scape de povara unor obligaţii de circa 26 de miliarde de dolari, prin transferarea fondului său de pensii către Prudential Financial.

Cu aceleaşi probleme insolubile se confruntă şi programele de pensii ale statelor federale şi municipalităţilor din SUA.

Scăderea dobânzilor de politică monetară a determinat apariţia unor probleme semnificative şi la nivelul fondurilor de pensii din Suedia, după cum scrie tot Bloomberg. Instituţia de supervizare a pieţelor financiare din Suedia (FSA) a propus stabilirea unui prag minim pentru rata dobânzii utilizată în determinarea pasivelor acestor fonduri, în scopul stopării creşterii accelerate a deficitelor de finanţare. Limitarea dobânzilor se va aplica doar pentru un an. Va fi suficient? Şi până unde se va extinde manipularea în lanţ a pieţelor financiare, nu doar în Suedia, pentru a susţine nesus-tenabilul?

În condiţiile în care autorităţile recunosc, în mărinimia lor, că inflaţia reprezintă, totuşi, o problemă pentru un orizont de 30 - 40 de ani, plăţile către pensionari se indexează pentru "conservarea" puterii de cumpărare. Dar şi indexarea a devenit un lux pentru autorităţile depăşite de criză.

De exemplu, în Marea Britanie se utiliza, până de curând, indicele preţurilor retail, a cărui creştere anuală depăşea, din cauza structurii sale, creşterea preţurilor de consum. Pentru a reduce cheltuielile, autorităţile de la Londra au decis să treacă la indexarea pensiilor pe baza indicelui preţurilor de consum, dar noua indexare nu se aplică şi pensiilor parlamentarilor sau ale bancherilor de la Banca Angliei.

După cum se vede, "toate animalele sunt egale, însă unele sunt mai egale decât celelalte". Oare chiar au trecut aproape şapte decenii de când Orwell a publicat "Ferma animalelor"?

Au trecut, iar accentuarea crizei financiare a arătat că nu prea există soluţii pentru revenirea economiei globale pe traiectoria anterioară, cel puţin nu atâta timp cât autorităţile refuză să accepte că datoriile acumulate nu mai pot fi plătite integral.

Până atunci, băncile centrale vor inunda lumea cu monedă fiduciară, vor dilua tot mai mult pensiile şi economiile şi vor crea condiţiile pentru declanşarea unor conflicte extrem de dure între generaţii.

Pensia nu mai reprezintă un drept, ci doar un capriciu al autorităţilor. Indiferent de dimensiunea jafului la care suntem supuşi, nu mai există scuze pentru amânarea unor decizii fundamentale privind securitatea financiară la bătrâneţe. Iar pentru mai multă siguranţă, ar fi mai bine ca pensia, în special cea de la stat, să fie scoasă din ecuaţie.