Zero la zero

S-a încheiat şi campionatul mondial la fotbal din Qatar. Din întâmplare, am deschis televizorul duminica seara. Cumva, am prins ultimele minute. Adică chiar ultimele, cele de la ceremonia de premiere. Nu mă uit la fotbal de decenii întregi, nu îmi pierd vremea cu un sport în care nişte indivizi obraznici şi tatuaţi se împing şi se înjură unii pe alţii. Nu ştiu cine a jucat, cine a câştigat - şi nici nu mă interesează. Însă aseară întâmplarea a vrut altceva.

Până să ajung, speriat, la telecomandă, am asistat, înmărmurit, la o scenă epocală. Emmanuel Macron, era pe scenă, alături de şeicul Qatar-ului, şi distribuia premii. Asta deja mi se pare deplasat. Chiar nu avea altceva de făcut Preşedintele Republicii Franceze? În fine... Iată faza interesantă. Ajunge în dreptul lui un jucător francez. (Cred că era chiar căpitanul echipei, dar nu sunt sigur, nu îi ştiu). Macron îl ia în braţe şi începe să îi spună ceva. Părea să îl consoleze pentru pierderea finalei. L-a ţinut aşa mult, preţ de un minut sau două.

Ce credeţi că făcea omul în tricou? Nimic. Stătea placid, uitându-se aiurea. După care începe să tragă să plece, vizibil plictisit. Macron îl strânge şi mai tare în braţe şi îi tot zice lucruri la ureche. Omul... nimic. Trage, insistent, să plece. Toată scena semăna cu momentul acela la semafor, când şoferii sunt agasaţi de câte un cerşetor sau câte un vânzător de flori ofilite ori de facturi false. Ridici geamul şi te faci că nu îl vezi, înainte să apeşi pe accelerator.

Eu mă gândesc că dacă te ia în braţe ditamai Preşedintele Franţei, tu, simplu cetăţean al Hexagonului, fii măcar politicos. Ascultă ce îţi spune şi mormăie ceva protocolar. Dar jucătorul în cauză, la modul cel mai vizibil, nu dădea doi bani pe solemnitatea momentului. Dorea să ajungă la vestiar, să îşi sune contabilul şi să facă socoteala pierderilor financiare.

Cam asta a ajuns fotbalul, astăzi. Un spectacol degradant, lipsit de orice urmă de demnitate. A se scuti!

Cândva, fotbalul era o treabă serioasă. Mingea circula, era spectacol. Ce s-a întâmplat, din anii 1970 încoace, astfel încât am ajuns aici?

Faceţi un calcul simplu. Cât circulă mingea, astăzi, la un meci oarecare? După 10 sau 15 secunde, în medie, jocul se opreşte. De regulă cineva este faultat. Minute întregi jucătorii se îmbrâncesc. Stupefiant, arbitrul nu îi dă afară. Nu dă nici măcar un cartonaş galben. Este intimidat de jucători ai ambelor tabere, care îşi varsă nervii pe el.

Nu aşa îmi amintesc eu fotbalul. Până la începutul anilor 1970 era alt sport. Jucătorii driblau şi pasau. Când mingea ieşea afară din teren, fugeau repede să o aducă înapoi. Echipele nu jucau "la ofsaid". Balonul circula câte 15-20 de minute sau chiar mai mult, fără ca un jucător să îl trimită intenţionat în tribune. Faulturile erau foarte rare.

Spre sfârşitul anilor 1970, cred, peisajul a început să se schimbe. Pe teren au apărut jucători care - lucru nou pe atunci - au început să intre "la alunecare", cu două picioare înainte. Adesea rezultatul era grotesc. Jucătorul cu mingea era trântit la pământ, zvârcolindu-se de durere. Coechipierii lui săreau, indignaţi, la bătaie.

În mod normal, procedeul ar fi trebuit să ducă la primirea unui cartonaş roşu. Dar spre uimirea mea, arbitrii au început să îl tolereze. La finele anilor 1980 a devenit ceva normal. În acelaşi timp, arbitrii au început să tolereze ca jucătorii să li se adreseze. Chiar cu injurii. (Înainte, conform regulamentului, doar căpitanul avea dreptul să vorbească cu arbitrul, ceea ce se întâmpla foarte rar).

În fotbal s-a petrecut exact ceea ce era să se petreacă în cricket. În 1932-1933, echipa de cricket a Angliei a făcut un turneu în Australia. Ambele ţări erau pasionate de cricket, iar Australia era în plină dezvoltare economică. Orgoliile erau mari. Nimeni nu îşi permitea să piardă.

Echipa Australiei avea un jucător, Dan Bradman. Individul lovea mingea cu o forţă extraordinară. Aşa că echipa Angliei a venit cu echivalentul intrării "la rupere, prin alunecare" din fotbalul de azi. Bodyline. Cel care arunca mingea o trimitea fix către jucătorul advers, la corp sau la cap. Procedeul era cunoscut în cricket, dar era considerat lipsit de sportivitate. Însă nu era neregulamentar.

Turneul, datorită acestui bodyline, a devenit o farsă. Jucătorii australieni au fost loviţi în cap sau în piept, tăvălindu-se pe iarbă de durere (recunoaşteţi scenele din fotbalul de azi?). Unul a ajuns la spital cu craniul fracturat. În anii următori, federaţia de cricket a interzis bodyline-ul.

În fotbal, însă, publicul s-a obişnuit ca un meci să arate ca o încăierare la cârciumă. S-a obişnuit el cu multe. Cu banii murdari din fotbal. Cu patronii megalomani. (Înainte cluburile erau chiar publice).Cu reclame la sucuri cu zahăr sau la bere. (Ce are asta cu sportul?). Cu jucători cu probleme grave de comportament. Rezultatul? Un spectacol absurd, pură pierdere de timp. Noroc că am găsit telecomanda aceea şi am dat pe o emisiune cu animale în junglă.