Ziua Constituţiei, fără Constituţie

Ieri, România a celebrat o sărbătoare extrem de ciudată. A fost Ziua Constituţiei. Şi tot ieri, umilinţa îndurată de aceeaşi Românie a fost maximă. S-a dovedit că este cu neputinţă să aniversezi Ziua Constituţiei fără a avea o Constituţie. Legea Fundamentală a fost în acest an înfrântă. E greu de estimat în ce măsură a fost înfrântă de alţii şi în ce măsură a fost înfrântă de noi. Consecinţele însă sunt cât se poate de evidente.

Nu voi face de această dată o radiografie a ruşinosului eşec pe care l-am înregistrat la Bruxelles, chiar de Ziua Constituţiei. Despre asta s-a scris şi se va mai scrie, s-a dezbătut şi se va mai dezbate. În schimb, precizez din capul locului că vinovaţii, adevăraţii responsabili, sunt cei care au aruncat Legea Fundamentală la coşul de gunoi. Fără Constituţie, nu există suveranitate. Fără suveranitate, nu există ţară. Ci doar o asociere haotică a unor indivizi. E neimportant dacă aceştia sunt mii, zeci de mii sau milioane.

Pe parcursul acestui an, ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, în parteneriat cu reprezentantul opoziţiei, Robert Cazanciuc de la PSD, şi el cu stagii în acelaşi minister, au elaborat şi, respectiv, promovat trei legi zise ale justiţiei. Ignorând cu desăvârşire nenumăratele obiecţii formulate practic de toate asociaţiile de magistraţi. Şi de societatea civilă responsabilă. Aceste legi devenite organice, votate pe repete înainte de partidele majorităţii guvernamentale, au înfrânt Legea Fundamentală. Au subordonat Legea Fundamentală normelor europene. Curtea Constituţională a devenit peste noapte o ficţiune. Care sunt consecinţele?

Prima şi cea mai importantă consecinţă este că suveranitatea României a devenit la rândul ei o ficţiune. De facto, această suveranitate era deja pusă în paranteze prin modul în care, rând pe rând, guvernele României au cedat atribute ale suveranităţii de stat unor puteri străine şi unor societăţi comerciale. Dreptul de a exploata bogăţiile solului şi subsolului. Dreptul de a valorifica în interes naţional uriaşele zăcăminte de gaze şi petrol din platforma continentală a Mării Negre. Dreptul de a fi stăpâni pe propriile păduri. Şi aşa mai departe. Anterior, tot prin măsuri de sabotare a suveranităţii statului, guvernele care s-au succedat la putere s-au dovedit incapabile să protejeze forţa de muncă. Şi astfel România a pierdut cel mai mare număr de cetăţeni din întreaga ei istorie, printr-un exod al forţei de muncă neegalat încă de niciun alt stat în ultimii ani, inclusiv de statele care s-au confruntat cu calamităţi naturale sau cu războaie.

Legile justiţiei prevăd că, în mod obligatoriu, atunci când există o divergenţă între normele stabilite de Uniunea Europeană şi normele prevăzute în Constituţia României, au prioritate normele europene. Cu alte cuvinte, alţii ne fac legea. Şi, aşa cum s-a văzut, legea devine fărădelege.

Suveranitatea ori e, ori nu e. Nu există o suveranitate diluată. Sau diminuată. Sau ştirbită. Dacă suveranitatea nu este întreagă, atunci ea nu mai există. Pur şi simplu. Iar când nu există suveranitate, suntem la cheremul oricui. Trăim şi acţionăm sub dictat. Şi ridicăm din umeri a neputinţă. Ne întrebăm uimiţi ce ne-a lovit. Ce ne-a lovit ieri la Bruxelles? Ne-a lovit în moalele capului propria noastră neputinţă. Facem parte dintr-o generaţie, care va trebui să răspundă în faţa istoriei pentru pierderea celui mai de preţ dar pe care-l are o naţiune. Acela de a-şi exercita propria suveranitate. Şi tot noi sau generaţia care urmează să vină avem obligaţia de a ne recâştiga exerciţiul Legii Fundamentale.