ZONA EURO ÎL AŞTEAPTĂ PE GODOT SĂ-I ARATE CALEA SPRE IEŞIREA DIN RECESIUNE Mai e puţin, mai e un pic până la marele nimic

"Nu vor fi decât minciuni până în 22 septembrie 2013, data alegerilor din Germania", scria recent Mark Grant într-o notă adresată clienţilor săi. Grant, un veteran al băncilor de investiţii de pe Wall Street, a prognozat în urmă cu peste doi ani deteriorarea accelerată a situaţiei din Grecia, iar avertismentele sale au fost preluate regulat de către site-ul de informaţii financiare Zerohedge.

Investitorul american este convins că "status-quo-ul va dispărea după alegeri, fiind urmat de o campanie < şoc şi groază > a naţiunilor din sudul Europei pentru obţinerea unor ajutoare suplimentare". În opinia lui Grant, Germania "se va zvârcoli la început, dar apoi va refuza, deoarece nu mai dispune de sursele financiare necesare".

Acesta este contextul economic şi politic în cadrul căruia trebuie "digerate" datele privind creşterea economică din zona euro. Estimările preliminare vor fi publicate astăzi de Eurostat, dar presa internaţională s-a grăbit deja să "vadă" redresarea şi începutul unei noi perioade de creştere.

"O zonă euro fragilă începe să lase în urmă cea mai gravă recesiune", scrie Financial Times, care urmăreşte doar numărul trimestrelor consecutive de scădere. O scurtă privire asupra datelor de la Eurostat arată, însă, că cel mai mare declin anual al PIB-ului din zona euro a fost în 2009 (vezi grafic).

De atunci, "creşterea" a fost mai mult un fenomen datorat efectului de bază, altfel nu poate fi explicată tendinţa neîntreruptă de creştere a şomajului.

Sunt cifrele de la Eurostat semnificative pentru "eliberarea" aşteptărilor europenilor? Bineînţeles că nu. Estimările preliminare, care sunt supuse unor ajustări ulteriorare semnificative, dar care nu mai primesc aceeaşi atenţie din partea presei decât dacă sunt pozitive, includ erori statistice semnificative.

Dar ceea ce se întâmplă în Europa trece dincolo de precizia indicatorilor economici. O analiză recentă de la BCE, în care sunt utilizate date de la FMI, arată că rata şomajului structural din zona euro a crescut până la 10,1%, de la 7,4% înainte de criză.

Semnificaţia? Mult dorita creştere economică a zonei euro va avea loc fără o creştere corespunzătoare a numărului locurilor de muncă. De ce? Din cauza birocraţiei, a legislaţiei stufoase şi a fiscalizării punitive impuse oricărui întreprinzător. Aceste piedici sunt insurmontabile pentru o economie care a "beneficiat" mulţi ani de politica monetară ultrarelaxată a Băncii Centrale Europene, care a condus la apariţia unor deficienţe majore în alocarea capitalului.

Dar asta nu este tot. "Criza europeană a datoriilor a fost puternic influenţată, mai mult decât alte crize anterioare, de evenimente şi decizii la nivel politic, atât naţional cât şi european" se arată într-un studiu recent de la BCE (n.a. "The global effects of the euro debt crisis", WP 1573 din 12 august 2013), iar "legăturile comerciale şi economice reprezintă cel mai important mijloc de transmitere a acesteia".

Să fie această afirmaţie o recunoaştere a faptului că integrarea economică, cel puţin aşa cum a fost ea înţeleasă de autorităţile europene, este cea care a facilitat adâncirea crizei la nivel continental?

O astfel de concluzie, chiar dacă nu este prezentă explicit în analiza de la BCE, este foarte pertinentă: avalanşa de reglementări, aplicate fără a lua în considerare diferenţele dintre statele membre, a condus la sufocarea spiritului antreprenorial şi la crearea unei structuri economice rigide, căreia îi lipseşte capacitatea de adaptare.

Mai mult, extinderea necontrolată a statismului, atât la nivel european cât şi la nivelul statelor membre, s-a realizat prin împrumuturi guvernamentale masive, care acum nu mai pot fi rambursate.

La sfârşitul lunii iulie 2013, Eurostat a publicat ultimele date privind evoluţia datoriei publice din zona euro. Aceasta a ajuns la 92,2% din PIB în T1 2013, de la 88,2% în aceeaşi perioadă a anului trecut, adică datoria şi-a accelerat creşterea cu mult peste creşterea economică.

Concluzia este simplă: programele de austeritate din Europa, axate aproape exclusiv pe creşterea poverii fiscale asupra sectorului privat, sunt o frână puternică în calea dezvoltării economice. Din orice soluţie viabilă şi durabilă nu poate lipsi reducerea drastică a cheltuielilor guvernamentale, inclusiv a celor pentru aşa-numitele investiţii.

La finalizarea consultărilor cu reprezentanţii zonei euro, concluziile FMI, publicate la începutul lunii iulie 2013, includ o listă de obiective pentru zona euro. Primul este "repararea" bilanţurilor bancare, prin "recunoaşterea integrală a pierderilor, recapitalizarea băncilor viabile şi restructurarea sau închiderea celor neviabile".

Dar pierderile nu trebuie recunoscute doar la nivelul sistemului bancar, ci şi la nivelul bugetelor naţionale. Un articol recent din revista germană Der Spiegel arată că "un nou bailout este aşteptat după alegerile din Germania". Este vorba, bineînţeles, despre Grecia, ale cărei datorii au fost "transferate", în ultimii ani, din bilanţurile băncilor către bugetele ţărilor membre ale zonei euro.

Der Spiegel citează un document de la Bundesbank, banca centrală a Germaniei, în care se arată că ultimele plăţi către Grecia s-au făcut doar în urma presiunilor politice, iar progresul reformelor implementate de guvernul de la Atena este "nesatisfăcător". Ministerul de Finanţe de la Berlin a negat existenţa raportului de la Bundesbank, dar este prea târziu pentru ca astfel de declaraţii politice să contribuie la creşterea încrederii pe piaţă şi la nivelul consumatorilor.

Aceştia continuă să-şi reducă cheltuielile, iar tendinţa va continua, mai ales în urma intrării în vigoare a normelor europene privind salvarea băncilor şi prin intermediul confiscării depozitelor bancare negarantate.

Dar poate că datele de la Eurostat îşi vor face datoria şi vor aduce o majoritate confortabilă pentru actualul Cancelar al Germaniei.

După aceea nu va fi decât "nimicul", pentru că "nu avem, cu adevărat, niciun drept la democraţie şi economie socială de piaţă pentru eternitate". Astfel a grăit, odată, Angela Merkel.