English
Într-un film recent, o pereche de tineri se hotărăsc să jefuiască un club al Mafiei din New York. Povestea, din păcate, este adevărată şi se termină rău. Cei doi îşi imaginau că Mafia nu va reclama autorităţilor jaful pentru că nu avea cum să justifice banii. Într-adevăr, mafioţii nu s-au dus la poliţie. Însă aveau alte moduri de a rezolva problema...
Evident, o parte din film este construită în jurul acestui mister. Ce aveau în cap cei doi tineri, atât de nesăbuiţi încât să ameninţe cu pistolul, să jefuiască şi să dezbrace în chiloţi un grup de criminali de carieră?
La un moment dat, o replică mi-a atras atenţia. Unul dintre cei doi contactează un ziarist. Tânăra este întrebată dacă simte că a făcut ceva rău. Ea pare relaxată. "În fond, de ce ar fi rău? Am luat ceva de la nişte hoţi!".
Să furi, ştim toţi (sau aproape toţi) este rău. Dar să furi de la hoţi?
Am realizat, privind secvenţele acelea, că mentalitatea domnişoarei-bandit este destul de răspândită. Furtul de la hoţ, în cultura unor medii sociale, pare ceva în regulă. Chiar onorabil, pe undeva. Dacă nu cumva chiar ceva eroic şi necesar.
Un istoric marxist, Eric Hobsbawm, a elaborat o teorie a "banditului social". Acesta este un personaj ilegal şi nefast doar din perspectiva claselor dominante. Din perspectiva majorităţii sărace, acesta este un erou al rezistenţei populare. Chiar dacă el nu "ia de la bogaţi pentru a da la săraci", precum haiducii din poveste, simplul fapt că atacă proprietatea claselor dominante îl face să aibă un rol "progresist".
Nu ştiu dacă realizatorii filmului Rob the Mob (Jaf la Mafie) au citit studiile lui Hobsbawm despre bandiţii sociali. Cert este că în ambele cazuri există, în fundal, un fel de reprezentare romantică a nelegiuitului.
Într-un alt film recent, francez, o domnişoară trăieşte din exploatarea unor bărbaţi cu bani (în alte timpuri ar fi fost numită "cocotă"). Ea îl învaţă pe un iubit tânăr cum să tapeze de bani o văduvă bătrână. Sau cumpără, în delir, haine, pantofi şi genţi de la buticuri de lux. El se amuză cu un ceas scump. Cele două personaje sunt construite ca fiind de-a dreptul simpatice. Spectatorului mediu îi lasă senzaţia că fac un bine societăţii...
Aşa că reformulez problema. Iată proverbialul ou. Este rău să îl furi de la proprietar. Cu asta suntem de acord. Dar este mai puţin rău să îl furi de la hoţ? Sau poate fi uneori chiar bine?
Eu am două argumente, simple, care spun că este la fel de rău. Iată primul. Furtul este un act rău în sine. De unde? cum? ce anume?... amănuntele au mai puţină importanţă. A fura de la Popescu e la fel de rău precum a fura de la Ionescu. Ce fac ei în timpul liber, cât câştigă la serviciu, dacă ţipă la subalterni etc. - toate acestea nu au a face. Furtul e furt.
Al doilea argument. Bunul luat de la hoţ (oul, în exemplul nostru) este fie al proprietarului legitim, fie al hoţului. Nu există alte posibilităţi. Dar dacă oul este al proprietarului, atunci noul hoţ este tot... hoţ. Iar dacă acum este, de drept, al primului hoţ, atunci noul hoţ este vinovat, pur şi simplu... de furt.
Auzim numeroase justificări ale hoţiei. Una dintre acestea este cu deosebire perversă. Dacă furi de la hoţ "nu se pune". Sau este, cumva, "de înţeles". Ar fi, oarecum, un act de "dreptate socială".
La care răspund: Vai de "dreptatea socială" dacă a ajuns să se propage prin asemenea mijloace imorale.
Comunismul a cultivat ideea conform căreia burghezia şi-a construit averea prin furt. Şi că, prin urmare, ceea ce se cuvine acum este ca burghezia să fie, la rândul său, jefuită la drumul mare. Cum a afirmat Marx, "expropriatorii sunt expropriaţi!".
La Radio Erevan, se spune, un ascultător a întrebat care e diferenţa dintre capitalism şi comunism. "Capitalismul - răspunde crainicul de la Radio Erevan - înseamnă exploatarea omului de către om!". Iar comunismul? - insistă ascultătorul. "Comunismul este exact invers!", vine răspunsul oficial.
Moştenirea acestei teorii este o societate în care unii oameni, destul de mulţi, sunt convinşi că nu e rău să "ciupeşti" de ici sau de colo. Sau precum personajele din film, că este acceptabil să şterpeleşti fărmăturile care cad de pe mesele marilor bandiţi.
Mica hoţie, mai uşor de justificat, mai este atractivă şi din alt motiv. Pare la îndemâna oricui. Nu oricine poate fi ca Al Capone ("Dacă tot trebuie să furi, atunci măcar fură la greu!"), dar mulţi pot fi precum şperţarul de la colţ. Teoria "micului hoţ" către asta ţinteşte, de fapt. Să ne convingă că toţi suntem, vorba aceea, "oameni". Că toţi o iau pe scurtătură dacă au ocazia.
Straniu, dar rezultatul este un soi de democraţie. Este drept că una cu capul în jos, din punctul de vedere al valorilor. Oamenii pot deveni egali nu doar prin drepturi (cum ar fi acela de a vota), ci şi prin apucături (cum ar fi acela de a şterpeli câte ceva unii de la alţii). Când oricine poate fura de la Mafie, distincţiile sociale (oricum ar fi acestea) sunt date la o parte. Poate că de aici bucuria personajelor.
Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda şi Estonia.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 01.07.2014, 08:36)
... cat de usor ii este individului sa isi masoare faptele (comportamentul) in raport cu altii care (le) infaptuiesc si ei - pare mai degraba o scuza buna, nu?! ... daca altii o fac de ce nu as face si eu?! ... sunt fascinat de un fenomen care si-a pus amprenta puternic pe societatea contemporana, anume “customizarea” (facut la comanda, personalizat), indivizii isi personalizeaza hainele, masinile, casele, trupurile samd. dar putini sunt aceia care realizeaza ca, prin comportament, acesti indivizi, se aseamana - sunt la fel, adica avem o seama de indivizi personalizati diferit care se comporta la fel ... un mare om spunea: pentru a fi un membru de seama al unei turme de oi, mai intai trebuie sa fi oaie; personal, numesc acest comportament, individualismul egocentric sau falsul individualism ... cum ar fi daca, omul ar inceta sa se mai “masoare” cu “turma” si ar invata sa devina propria sa masura?! ... altfel spus, cum ar fi daca omul ar practica un individualism autentic, etic orientat?! cum ar fi daca acum (prezent etern), omul si-ar propune sa nu mai minta, nu pentru ca altii nu mai mint ci pentru ca el a ales sa nu mai minta?! cum ar fi daca acum, omul si-ar propune sa nu mai fure, nu pentru ca altii nu mai fura ci pentru ca el a ales sa nu mai fure?! cum ar fi daca acum, omul si-ar propune sa nu mai insele, nu pentru ca altii nu mai inseala ci pentru ca el a ales sa nu mai insele?! ... as spune ca un asemenea om ar trece de la o personalitate “puernica” la un caracter zdravan, as spune ca un asemenea om este dotat cu vointa si nu manat de ambitie (dorinte, apucaturi), as spune ca un asemenea individ ar inceta sa fie “oaie” si ar deveni om ...
2. Scopul scuza mijloacele
(mesaj trimis de Machiaveli în data de 01.07.2014, 10:17)
Cand nu esti/ nu poti fi politician de varf sau baron pe feuda (sustinut si acoperit de politician) morala nu mai pretuieste doi bani daca poti "sa-l pedepsesti" pe hotul care ti-a furat votul (sau actiunile cuponarului, in cazul al doilea).
Teoria domnului Avramescu face tot doi bani, pentru Ghita de la marginea satului sau a cartierului.
3. A fura nu este intotdeauna rau
(mesaj trimis de Radu în data de 01.07.2014, 11:17)
Dezbaterea initiala este daca este bine sau rau sa furi de la hoti.
Care duce la intrebarea daca e bine sau rau sa furi.
Care duce la intrebarea... ce inseamna binele si raul.
Care duce la intrebarea daca este important ca ceva este "de bine" sau "de rau".
Daca se discuta nu despre un film european sau american sau dintr-o cultura apropiata de a noastra, ci despre sa spunem niste chinezi care fura de la alti chinezi, sau despre intamplari din vremuri trecute de mult timp, dintr-o data pentru majoritatea devine destul de putin important daca acest lucru este bine sau rau.
Daca discutam despre ceva care se intampla in cultura noastra, chiar daca intr-o alta tara, stiind deci ca exact aceleasi intamplari pot avea loc si la noi si deci ca ne-ar putea afecta, devine dintr-o data ceva mai important daca aceste lucruri sunt "bune" sau "rele".
Si atunci se ajunge la intrebarea ce inseamna "bine" sau "rau". In cazurile mai complexe, populatia nu are discernamantul de a judeca ce este bine si ce este rau fiindca nu are cunostintele economice, financiare sau geopolitice necesare, uneori sustinand interese contrare intereselor lor.
In cazuri mai simple, binele inseamna intotdeauna binele lor personal. Apoi binele familiei lor, apoi binele celor din acelasi cartier, apoi binele celor din acelasi oras, apoi binele celor din aceeasi tara, apoi binele celor de pe acelasi continent, apoi binele celor de pe planeta noastra. Dar de ce? Pai fiindca toate aceste niveluri de bine au in final potentialul de a aduce bine propriei persoane.
Intotdeauna este criticata invidia, ba chiar exista si proverbe (cea cu capra vecinului de exemplu), pornindu-se de la premisa falsa ca binele celorlalti si averea celorlalti nu ne influenteaza propriul bine, si ca deci nu ar trebui sa ne intereseze cat de mult castiga ceilalti, cat de mare succes au ceilalti, nu ar trebui sa ne intereseze cum arata ceilalti, cat sunt de bogati etc.
Si totusi invidia a existat intotdeauna fiind practic un motor al dezvoltarii personale atunci cand este folosita in sens pozitiv.
Ei bine, invidia este un sentiment normal si foarte just, fiindca in mod evident atributele celorlalti, inclusiv averea ne influenteaza viata.
Conform teoriei lui Maslow, oamenii au o serie de nevoi care formeaza o piramida. Alti psihologi au conceput diverse alte piramide cu mai multe sau mai putine trepte, insa indiferent de nivelul acestor nevoi, absolut toate depind de modul in care ne comparam noi cu ceilalti.
Degeaba locuim astazi intr-o garsoniera super dotata in conditii mult mai bune decat cele in care locuiau la tara bunicii si strabunicii nostri. Bunicii probabil erau foarte multumiti de casa lor de chirpici, dar noi nu suntem multumiti fiindca nu ne comparam cu ei, ci cu alti colegi si prieteni care au apartamente cu 2 sau 3 camere, iar ei la randul lor nu sunt multumiti fiindca se compara cu alti colegi si prieteni care au vila cu 7 camere, care la randul lor se compara si ei cu altii si tot asa.
Multumirea nu consta doar in a locui intr-o casa in care este cald iarna si racoare vara, ci intr-una care ii impresioneaza pe prietenii nostri, fiindca asta ne aduce si alte avantaje.
Daca toti prietenii nostri ar avea doar garsoniere iar noi un apartament cu doua camere, am fi chiorul rege in imparatia orbilor, si am fi mult mai multumiti. Dar daca am avea un apartament cu 3 camere iar toti colegii si prietenii nostri ar avea vile cu minim 3 etaje, am fi "saracul grupului" si am avea mult mai putine motive de a fi multumiti de locuinta noastra.
Iar cand am spus locuinta m-am referit la posibilitatile materiale in general.
Sa spunem ca eu si prietenul meu tocmai am intalnit doua domnisoare dragute cu care avem sa spunem o legatura de vre-un an. Prietenul meu si-a dus iubita in excursii prin toata lumea, iar eu nu imi permit. Nici iubita mea s-ar putea sa nu fie la fel de mandra fata de prietena ei. Daca acest caz ar fi unul real, oare prietena mea nu ar trebui sa se compare cu prietena ei si ar trebui sa fie multumita?
Evident, atitudinea pozitiva este de preferat, in sensul ca ar fi de preferat c eu sa ma zbat in primul rand sa castig mai mult decat sa ii doresc prietenului sa ii moara capra, iar prietena mea ar trebui mai degraba sa isi caute un pretendent mai potent financiar, doar ca in practica toate acestea nu sunt posibile prea usor, sau chiar deloc, asta in functie de abilitatile fiecaruia.
Idea este ca e normal sa existe invidie fata de cei mai bogati.
Pentru ca aceasta problema a diferentei de avere sa se rezolve, ar trebui ori sa creasca averile celor saraci, ori sa se reduca averile celor bogati.
Unii saraci abili, intreprinzatori, fara adversitate fata de risc, sau cu cunostinte tehnice, economice, politice, oratorice, sau cu aspect fizic placut, ori alte atribute care pot fi folosite pentru a castiga bani vor putea sa isi foloseasca aceste atribute pentru a se imbogati. Problema este ca alti saraci nu au astfel de aptitudini, si singura lor sansa pentru a imbunatati situatia este sa se organizeze in grupuri de hoti, talhari, sau sa lucreze pe cont propriu.
Fiecare cu metoda pe care o poate folosi cel mai bine.
Sa furi este "rau" numai si numai prin prisma intereselor celor care au ceva ce poate fi furat, adica a celor ceva mai bogati, mai puternici, a celor care datorita acestui fapt au o putere ceva mai mare, inclusiv pentru a sprijini legi care considera furtul ceva rau.
Sa nu uitam ca in evul mediu furtul era sustinut in mod oficial de catre stat, jaful si pirateria aveau acceptul stapanirii, cu conditia ca pagubasii sa fie persoane din tari straine care nu erau in relatii de prietenie cu propria tara. Deci in acele cazuri furtul si jaful era considerat ceva "bun" in anumite conditii.
Deci furtul nu reprezinta ceva rau in mod absolut.
Reprezinta ceva rau pentru noi cei care poate avem ceva ce ne-ar putea fi furat si nici nu avem aptitudini care sa ne permita sa ne imbogatim si noi prin aceasta metoda.
Daca am fi saraci si nu am avea absolut nimic dar am avea acele aptitudini, cred ca s-ar putea sa avem o alta opinie si despre furt, si despre proprietate, si despre metodele uneori la fel de "rele" prin care a fost obtinuta acea proprietate.
Unii ar spune ca proprietatea a fost obtinuta prin inteligenta, doar ca in multe cazuri acea inteligenta reprezinta abilitatea mentala de a manipula, de a convinge, de a sustrage informatii utile, de a ii excroca si minti pe ceilalti intr-un mod abil care sa respecte legile in vigoare.
Iar cei a caror atribute sunt legate doar de forta si puterea pumnului nu au nicio vina ca ei s-au nascut cu alte abilitati si aptitudini decat altii.
Isi folosesc si ei abilitatile lor pentru a isi imbunatati nivelul de trai.
Si aici se ajunge la o lupta, la o confruntare de interese contrare care va dura vesnic. Nu va disparea niciodata nici lupta fizica intre oameni si natiuni, nici furtul, nici confruntarea intre cei care au si cei care nu au.
Si nu inseamna ca a fura este bine sau rau, fiindca binele si raul sunt termeni cat se poate de relativi in functie de interesele fiecaruia.
Inseamna doar ca pentru unii este bine pe termen scurt, dar ca pe termen lung s-ar putea sa nu fie bine, inseamna ca pentru altii este rau pe termen scurt ca le-a fost furat ceva, dar ca pe termen lung le este bine fiindca legile sunt facute de cei puternici si legile ii vor proteja, doar ca nu se stie cat de bine si de rau este pentru fiecare, fiindca dupa cum spuneam, este vorba despre o lupta, iar intr-o lupta nu se stie niciodata cine iese castigator. Uneori hotul este prins, alteori nu.
Asa ca intrebarea daca este bine sa furi de la hoti nu are niciun sens.
Are un sens aceasta intrebare, precum si intrebarea daca este bine sa furi in general, doar daca se dau detalii suplimentare precise, de genul... daca este bine sa furi cutare lucru de la cutare persoana care a castigat acel lucru in cutare mod, asta prin prisma intereselor cutaror si cutaror persoane, fiindca in general nu se poate da un raspuns la aceasta intrebare decat daca ne limitam strict la interesele unor categorii de persoane pe care le consideram *noi* ca fiind importante si ii desconsideram total pe altii.