A şaptea fericire

America este spaţiul politic, special, în care expresia valorilor religioase nu este doar binevenită, ci întemeietoare. Sintagma "Dumnezeu să binecuvînteze America" poate părea un "slogan publicitar", dar, din vremea întemeierii noului stat şi pînă azi, este percepută de americani ca semn al credinţei în principiul conform căruia, pentru a fi statornică, pentru a înfrunta cu succes timpul, acţiunea politică trebuie să aibă ca model "Opera cea Mare" a Creatorului, iar ca pavăză, "Binecuvîntarea Lui". Sună desigur demodat, anacronic, mai ales în spaţiul european, unde dogma radical-revoluţionară, anti-monarhică şi anti-religioasă, fals identificată ca piatră de temelie a modernităţii, "separarea Bisericii de Stat", a dus în cele din urmă la opoziţia ireductibilă dintre ideologiile, motivaţiile şi finalităţile acţiunii politice, pe de o parte, şi, respectiv, valorile întemeietoare ale Discursului Sacru. Oricît de "moderni" au devenit politicienii, însă, ei continuă să fie preocupaţi, fie şi în secret, de "salvarea sufletelor lor". Dintre toate modalităţile care asigură "Fericirea", cea mai potrivită "func-ţiei" pare a fi construcţia, întemeierea Păcii, aşa cum întemeiezi şi construieşti un lăcaş al Domnului, cu trudă, sudoare şi bucurie. "Fericiţi vor fi, căci se vor numi Copii Domnului", spun toate variantele moderne ale Noului Testament. Pare o poliţă de asigurare uşor accesibilă, pentru o veşnicie luminoasă, binecuvîntată! George Bush jr. este un Preşedinte profund religios. Este un Preşedinte aflat la sfîrşitul drumului politic şi al carierei prezidenţiale. Nimeni nu se îndoieşte că "Veşnicia", cu cele două chipuri, istorică şi religioasă, a devenit preocuparea dominantă a agendei sale. Ce poate fi mai important, mai statornic, decît încercarea de a ridica măcar unul din stîlpii Templului Pacii, pe Pămîntul Sfînt! Dimensiunea religioasă a efortului Administraţiei Bush, de a-şi lega numele de Pacea din Orientul Mijlociu, copleşeşte impactul politic şi anvergura rezultatelor diplomatice.

Din punct de vedere politic, Conferinţa de la Annapolis este, în cel mai bun caz, un gest de reverenţă făcut Statelor Unite, cărora li se recunoaşte, astfel, rolul extrem de important, deşi nu mai este dominant, în ecuaţia politică a zonei. Din punct de vedere al conţinutului, Conferinţa a avut însă mult mai puţină substanţă decît alte încercări precedente, cum ar fi cea a Preşedintelui W. J. Clinton, de la Wye River Plantation, în 1998. Acolo, liderii palestinieni şi israelieni şi-au pus semnătura pe un document de pace care avea ca temelie nu doar recunoaşterea reciprocă şi renunţarea la principiul violenţei, ci şi un plan concret, precis detaliat, pentru crearea Statului Palestinian. Eşecul ulterior a fost pus pe seama schimbărilor intervenite: înlocuirea viziunii Administraţiei Clinton cu poziţia esenţialmente confruntaţională, bazată pe forţă, a noii Administraţii Bush jr.; căderea politică neaşteptată a lui Netanyahu; moartea lui Arrafat. Tot ceea ce s-a obţinut la Annapolis a fost angajamentul părţilor de a continua negocierile! Care negocieri şi unde ar trebui să ducă ele, rămîne să fie precizat. Un agajament mult mai slab, mai ales că protagoniştii actuali, Olmert şi Abbas, au poziţii politice net mai slabe, decît Arrafat şi Netanyahu. Orice angajament şi-ar fi luat, era evident pentru toată lumea că nu-l vor putea îndeplini. Preşedintele palestinian M. Abbas este contestat, masiv, de liderii Hamas, iar Premierul Y. Olmert nu are sprijinul politic necesar pentru a impune o soluţie, în registrul competiţiei politice din Israel. Negocierea dintre cele două părţi rămîne, desigur, o posiblitate; capacitatea negocierii de a elimina sau de a ţine în frîu violenţa pe scară largă, care se revarsă de o parte şi de alta a poziţiilor palestiniano-israeliene este aproape nulă. Victoria electorală a Hamasului, insurgenţa reuşită prin care organizaţia a preluat controlul administrativ în Gaza, dificultăţile masive ale Statelor Unite de a proiecta stabilitate în regiunea Golfului Persic, mai ales dificultăţile din Irak, nou resuscitata opoziţie a Iranului, slăbirea capacităţii de control asupra regimurilor loiale Americii, cum este cel al Arabiei Saudite, jocul concurenţial faţă de SUA, făcut de diferite alţi actori importanţi ai scenei internaţionale, de Rusia în primul rînd, toate indică mai degrabă un viitor al confruntării, decît unul al soluţionării nodului gordian al Orientului Mijlociu, pe calea negocierii.

Din punct de vedere diplomatic, reuniunea de la Annapolis a fost un succes mai mare decît din punct de vedere politic. Condoleezza Rice va putea să predea tema viitorilor săi studenţi şi doctoranzi, încercînd, desigur, să explice contradicţia. Prea puţin, însă, pentru ca încercarea să conteze cu adevărat în obţinerea "Fericirii" la care aspiră, acum, Preşedintele Bush Jr. şi oamenii grei ai Administraţiei sale.