A spus cineva corupţie?

Un proverb românesc spune: "Un par e de ajuns la un car cu oale". Dacă vrei să strici, adică, e simplu! Ai nevoie de mult mai puţine mijloace, intelectuale şi tehnologice, decît pentru a construi, a realiza ceva.

Asupra celei de-a cincea Republici Franceze s-au abătut, deja, atît de multe ciomege, încît nimeni nu mai crede că oalele rămase sînt de vreun folos. Ultima picătură, peste pragul paharului, scandalul "Clearstream". Bomboana de pe coliva unei preşedinţii care, fără voia ei, a ţinut să demonstreze că republica aceasta epigonică, post- gaulistă şi atît, a atins un asemenea grad de descompunere, încît menţinerea iluziei guvernării democratice şi eficiente este mai periculoasă decît orice reformă, oricît de radicală.

Istoria a început demult, în 1991. A început cu un contract de echipamente militare, prin care firma "Thomson-CFS" a livrat Taiwanului şase fregate. Evident, un asemnea contract nu este decît la suprafaţă unul comercial. Restul aisbergului rămîne sub apă, deci, nu se vede. Are de a face cu politica şi interesele statului; are de a face cu aprobări şi contracte auxiliare privind utilizatorul final; are de a face cu contracte suplimentare privind întreţinerea şi exploatarea curentă a navelor, instruirea personalului şi dezvoltarea ulterioară a performanţelor de luptă, prin re-tehnologizări sau modernizări ale sistemelor ofensive şi defensive din dotare. Ordinul de mărime ale sumelor vehiculate este în regiunea miliardelor. Maşinăria oficială care produce toate aceste aprobări, fără de care contractul nu se poate încheia, trebuie şi ea "unsă". Face parte din cultura afacerilor în domeniu, iar excepţiile sînt cu adevărat excepţii, adică foarte, foarte rare. În cazul de faţă, nu s-a făcut nici o excepţie! S-a pus pe roate, în schimb, o "inginerie financiară" care să permită încasarea cît se poate de puţin transparentă a "comisioanelor", de către cei care contribuiseră atît de substanţial şi birocratic la succesul afacerii - oameni politici, funcţionari publici şi oameni de afaceri. Pentru că circuitul financiar la asemenea mega-afaceri nu este niciodată direct şi imediat s-a înfiinţat o firmă auxiliară de clearing, de compensare interbancară, cu sediul în Luxemburg, "Clearstream". În martie 2003, cineva curios din fire, avînd locul de muncă stabil într-unul din serviciile secrete ale Franţei, a vrut să ştie cum, cît şi pentru cine se mişcă sumele din conturile sus-numitei întreprinderi financiare. Le-a penetrat, cît se poate de viguros şi eficient, scoţînd la iveală o lis-tă cu nume de oameni politici şi oficiali, în conturile cărora se făceau vărsăminte regulate, fără nici o justificare, alta decît că ar fi fost comisioane nedeclarate. Informaţiile sînt duse în curtea ministerului apărării, căci el este titularul afacerii. Ministrul ordonă serviciilor sale secrete să facă investigaţii. În ianuarie 2004, listele ajung şi pe biroul ministrului afacerilor externe al Republicii, nimeni altul decît actualul prim-ministru Dominique de Villepin şi fost şef de cabinet al Preşedintelui Chirac. Pe baza datelor existente, justiţia este sesizată şi chiar vice-preşedintele "Airbus", Philippe Delmas, este pus sub anchetă. O anchetă care nu scoate, însă, nimic la suprafaţă, nu poate proba alegaţiile privind manipularea de fonduri, spălarea de bani sau alte infracţiuni financiare. Cei acuzaţi se constituie parte civilă, împotriva acuzatorilor. Între timp, cineva cu nasul fin, din serviciile secrete ale armatei, trage un semnal de alarmă: s-ar putea să fie o intoxicare! Nu chiar în piaţa publică, evident. Cine are urechi de auzit, să asculte! De aici, apele se despart: o tabără consideră că investigaţia trebuie extinsă şi dusă pînă la capăt, mai ales că pe celebra listă, ediţia a doua revăzută şi adăugită, apare, sub pseudonim, şi ministrul Sarkozy. Omul care a făcut greşeala politică de a-l înfrunta pe Preşedintele al cărui minis-tru este, de a-i fura conducerea maşinăriei politice, pe care a întemeiat-o şi de a se propune, cu de la sine putere, drept prezidenţiabil pentru viitoarele alegeri, sfidînd încă o dată voinţa prezidenţială care-l desemnase ca Delfin pe eternul şi fascinantul Dominique de Villepin. A doua tabără consideră că afacerea este putredă, miroase de la o poştă a scandal politic şi deci trebuie îngropată repede. În consecinţă, "tehnicienii" se pun la adăpost: iau notiţe ale discuţiilor cu Villepin, rămas dirijorul investigaţiei şi le uită pe acasă, acolo unde justiţia se hotărăşte în cele din urmă să le caute. Deja, din septembrie 2004, Sarkozy arăta cu degetul spre colegul său de guvern şi rival în viitoarele alegeri, ca fiind la originea maşinaţiunii. În ianuarie 2006, Sarkozy se constituie parte civilă în procesul care ar trebui să demonstreze că instituţiile statului, serviciile secrete, mai ales, au fost folosite, cu bună ştiinţă pentru a-i aduce acuzaţii false şi a-i crea prejudicii materiale, politice şi de imagine. De Villepin este din ce în ce mai desoperit. În Parlament, opoziţia socialistă îi cere vehement demisia, în timp ce justiţia scormoneşte de zor prin hîrtiile şi calculatoarele serviciilor de informaţii cu care Villepin a lucrat asupra afacerii. Nimeni altul decît prestigiosul Le Monde mută povestea în centrul atenţiei publice, reeditînd în varianta franceză Watergate-ul american. Poziţiile de apărare ale premierului sînt slăbite, pe zi ce trece, pe măsură ce se aglomerează alte documente şi declaraţii, care îngroaşă dosarele justiţiei. Cineva s-a întrebat cu voce tare, sub cupola Adunării Naţionale: Pînă unde se poate coborî statul? semnificînd, simbolic, intrarea în comă a celei de-a cincea Republici Franceze. După mersul lucrurilor, cel puţin o carieră politică se va frînge înainte de a fi înfruntat testul votului public. Cea a lui Villepin. Iar, odată cu apusul ei, se va fi demonstrat, încă o dată, că "politicienii de laborator", cel mai adesea creaţii ale "serviciilor speciale", nu pot înlocui cu succes "politicienii de teren", cei cu vînă, cu vlagă, cu simţul realităţii, cu aderenţă la realitate şi, într-o epocă fastă, chiar cu ideal! Din păcate, Franţa actualei republici pare incapabilă să mai producă astfel de exemplare!

Iar dacă nici asta nu se cheamă CORUPŢIE POLITICĂ, cu toate literele mari, atunci noţiunea pur şi simplu nu există!