Absenteism şi depolitizare

Din ce în ce mai mult interesul faţă de politică al românilor se reduce, atingînd cote critice. Campaniile electorale, mai ales cele preponderent negative ce se anunţă deja, nu vor stimula nici înaintea alegerilor locale din iunie apetitul faţă de politică. Decalajul dintre interesele politicienilor şi opţiunile românilor se adîncesc, separaţia dintre două lumi fiind mai tranşantă ca niciodată. Dar fără participarea cetăţenilor, politica devine oligarhică, iar partitocraţia care domină scena politică din România, cu toate consecinţele sale, corupţia şi ineficienţa, indică o astfel de tendinţă. Clasa politică ar trebui, dacă democraţia ar fi una din priorităţile sale, să-şi manifeste, nu doar retoric, îngrijorarea. Dar dincolo de piruetele dis-cursive nici o acţiune nu a indicat un interes real în raport cu această situaţie. Depolitizarea societăţii româneşti apare din ce în ce mai mult ca o strategie politică şi nu ca un accident de parcurs.

Divorţul dintre partide şi politicieni şi societatea românească devine evident dacă urmărim datele sondajelor de opinie. Dacă pentru majoritatea românilor problemele interne, economice sau sociale, sunt prioritate, strategiile, în primul rînd cele de comunicare, dar şi acţiunile concrete, ale partidelor politice sunt percepute mai degrabă ca opuse. Conform unui sondaj de opinie realizat de CURS la sfîrşitul lunii martie 2004, 53% dintre români cred că problemele internaţionale, în special cele legate de relaţiile cu SUA şi UE, preocupă mai degrabă guvernul, în raport cu doar 18% care consideră că situaţia internă ar fi principala preocupare. În acelaşi sens, sondajul CURS relevă că activitatea lui Adrian Năstase este percepută ca preponderent pozitivă doar în cazul măsurilor pentru integrarea europeană (53% răspunsuri aprecieri pozitive faţă de 11% în privinţa reducerii corupţiei sau 26% în privinţa sprijinirii familiilor cu venituri mici). Integrarea europeană, aderarea la NATO sunt subiecte pe care partide nu reuşesc să le impună pe agenda cetăţenilor. Fără o bază socială, organizate pe criterii clientelare, partidele nu sunt interesate să comunice cu societatea. Campaniile electorale nu au cum să fie preponderent programatice cîtă vreme, timp de trei ani, românii au fost excluşi de la luarea deciziilor. Opţiunea pentru campanii negative şi atacuri la persoană nu este decît consecinţa logică a unei crize generalizate de comunicare.

În orice societate există persoane sau grupuri ce afirmă că nu fac politică, această afirmare a apolitismului nefiind, în mod necesar, şi un refuz al angajării politice. Apolitismul este rezultat din sentimentul unei dis-tanţări, involuntare sau nu, faţă de mediul politic. De la apolitismul pasiv al celor pentru care, datorită situaţiei sociale şi economice, politica nu în-seamnă nimic pînă la apolitis-mul activ, al celor ce acceptă angajarea dar urmăresc protejarea anumitor probleme sau domenii în raport cu partide, paleta atitudinilor politice în relaţie cu politica partidelor este foarte diversificată. Un indicator al acestei situaţii este dat de numărul mare de nehotărîţi (peste 30%), ca şi de refuzul de a participa la alegeri (aproximativ 10%).

Dacă cei ce refuză participarea la vot sunt de cele mai multe ori alegători pasivi fără informaţii şi cu o situaţie socio-economică precară, pentru nehotărîţi apolitismul se înscrie în zona mediană, între dezgustul faţă de politica partidelor şi dorinţa de schimbare. Tocmai această categorie urmează a fi obiectul campaniilor electorale.

Dar teme precum cele legate de politica externă care determină consensul forţelor politice şi rolul experţilor reduc nu doar tensiunile inerente conflictului politic, ci însăşi esenţa lor politică. Prin încercarea de a circumscrie spaţiul conflictelor politice şi de reduce tensiunile valorice se constituie o adevărată ideologie a managementului în care rolul expertului capătă dimensiunii aproape mitice. Tentaţia de a privilegia problemele tehnice şi economice contribuie la etichetarea politicii ca spaţiu al pasiunilor, incompetenţei, egois-mului, minciunii şi demagogiei. Tehnocraţii care după 1990 s-au regăsit în viaţa partidelor nu erau pregătiţi să dea politicii dimensiunea valorică. Pentru aceştia depolitizarea prin stimularea apolitismului este o reacţie firească. Neînţelegînd politica decît ca pe o alocare de resurse, indiferenţi, dacă nu ostili, faţă de democraţie (văzută ca o ideologie de substituţie) tehnocraţii, ajunşi în conducerile noilor partide politice, au orientat dezbaterea spre teme consensuale, singurele pe care le cunoşteau.

Dacă depolitizarea reprezintă o formă de salvgardare a prerogativelor şi prestigiului actualei clase politco-tehnocratice, caracterul politic al acestei acţiuni nu poate fi eludat. Prin depolitizare şi stimularea apolitis-mului, noii politicieni, agenţi politici sau unelte ale noilor îmbogăţiţi, încercă să justifice scoaterea din joc a unora dintre competitori, dar mai ales transformarea cetăţenilor în simpli spectatori. Compromiterea politicii are însă a efect pervers erodarea încrederii în democraţie.