Acasă la Împăratul Muştelor

Oribilă privelişte trebuie să fi fost pentru poliţistul australian care a descoperit familia Colt, anul trecut. Circa 40 de adulţi şi copii care trăiau într-o mizerie cruntă, undeva prin lăstăriş, în nişte clădiri dărăpănate. Una dintre fete nu ştia să facă baie sau să folosească hârtia igienică. Dar lucrul care a şocat cel mai mult autorităţile şi opinia publică a fost faptul că în familia respectivă se practica, de trei generaţii, incestul.

Copiii mici asistau la sex între fraţii mai mari sau părinţi. De îndată ce erau în stare, intrau în relaţii incestuoase cu fraţii sau surorile lor, chiar şi când aceştia aveau doar nouă ani. Poliţia a documentat şi cazuri de sadism asupra animalelor, comise de membri ai familiei.

Curios este că familia Colt a reuşit să ducă acest mod de viaţă circa 40 de ani, fără ca nimeni să nu bănuiască nimic. Şi nu este vorba de un trib din Epoca de Piatră. Cu toate că detalii complete nu au fost furnizate de Justiţia australiană, din motive de protecţie a minorilor, se pare că este vorba, la origine, de un cuplu englez care a imigrat din Noua Zeelandă prin anii '70. Au reuşit să evite autorităţile şi vecinii schimbându-şi uneori domiciliul, mereu în afara oraşelor. Au fost depistaţi abia în 2012.

Cum au reuşit să trăiască 40 de ani şi să îşi cumpere maşină şi mâncare? Răspunsul este simplu: asistenţa socială. Oamenii erau dedaţi incestului, trăiau izolaţi, dar ştiau ceva sigur - pot pune mâna, fără multe explicaţii sau eforturi, pe nişte cecuri.

Au mai fost asemenea cazuri extreme. În 1978, o expediţie sovietică a descoperit în Siberia o familie care trăia în izolare absolută de 40 de ani. Fugiseră pe vremea terorii lui Stalin, din motive religioase. Nu ştiau nimic despre lumea modernă, nici măcar despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Toate lucrurile pe care le luaseră cu ei erau distruse sau corodate. Purtau încălţăminte din scoarţă de copac, iar limbajul lor involuase la stadiul de ciripituri.

În aceste cazuri civilizaţia intră în implozie. Grupuri mici, izolate voluntar sau accidental, care decad la nivelul hoardei primitive.

Prima observaţie: civilizaţia nu este un dat. Avem uneori impresia că civilizaţia este o stradă cu un sens unic. Credem că mâine va fi, neapărat, mai bine. Telefoane cu ecran tot mai mare, hamburgeri cu tot mai multă maioneză, muzică în format MP3 pe gratis.

Din păcate, în Istorie există şi paşi înapoi. State puternice care dispar, civilizaţii măreţe peste care se aşterne praful şi uitarea. Sau comunităţi care se întorc la viaţa din neolitic.

În 1954, William Golding a publicat un roman, "Împăratul Muştelor". Numele face trimitere la Beelzebub. Acţiunea se petrece pe o insulă din Pacific unde, după un război nuclear, ajunge să trăiască un mic grup de băieţi. Golding prezintă modul în care societatea copiilor lăsaţi de izbelişte decade în sălbăticie, violenţă şi sadism.

Filozofii au construit de mult modele ale acestei anarhii naturale. Este vorba despre celebrele teorii ale "stării de natură". Versiunea cea mai cunoscută este aceea a lui Hobbes. Pentru acesta, în starea de natură, viaţa este "solitară, săracă, rea, animalică şi scurtă" (solitary, poor, nasty, brutish, and short).

Noi nu trăim aşa pentru că ne-am civilizat. Însă civilizarea aceasta este relativ recentă. Unele dintre componentele sale, cel puţin. Istoricul german Norbert Elias a documentat, memorabil, "procesul de civilizare".

Aceasta este partea optimistă a poveştii. Ne place să o auzim. Ne prinde, are personaje cu care ne putem identifica. Însă undeva acolo, printre copaci, este câte o familie, câte un grup, care trebuie să ne aducă aminte câte de fragilă este, în unele condiţii, civilizaţia.

Anul acesta, la Londra, a fost descoperit un grup bizar. Liderul său profesa un fel de marxism revoluţionar şi ţinea în sclavie, de peste 30 de ani, câteva femei. Nimeni nu ştia de existenţa acestei "comune" deşi ei aveau sălaşul într-una din cele mai mari metropole ale lumii.

A doua observaţie: implozia civilizaţiei nu se produce doar în societăţi "înapoiate". Unele grupuri regresează la stadiul tribal chiar şi într-un context urban, modern.

Dacă privim la aceste exemple, mai remarcăm ceva. Aceste grupuri au un lider. După standardele noastre, este un rătăcit sau un idiot. Ceea ce contează însă este că are un ascendent asupra unui grup de persoane vulnerabile, dependente de el. Pe care le târăşte dincolo de marginile ordinii sociale.

Cred că trebuie să acordăm mai multă atenţie acestei posibilităţi a regresului. Era o vreme, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, când filozofiile decadenţei erau foarte populare. Nu propun o reîntoarcere la acestea, după cum nu avansez nici o teorie a pesimismului istoric. Ceea ce sugerez este un calcul mai complex. Nu orice grup social merge neapărat înainte. Nu oricare comunitate este stabilă.

Dimpotrivă, sunt cazuri în care ordinea socială dispare ca un fum. Iar în locul său apare o ţesătură rudimentară ce aminteşte mai degrabă de ordinea biologică regizată de principii simple: dominaţie şi supravieţuire.

Peter O'Toole, imensul actor a cărui moarte a fost anunţată zilele trecute, a jucat într-un film, "Man Friday" (1975), care prezintă acest gen de situaţie. O societate cât de poate de simplă: Robinson şi Vineri. O luptă pentru putere pe o insulă, fără niciun fel de miză raţională. Personaje bântuite de vinovăţie, teamă şi viclenie. Şi de pofta de bani - cu toate că te-ai întreba la ce folosesc aceştia în pustietate...

Problema lui Robinson, în interpretarea lui O'Toole, este că socoteşte că are un drept imanent de a-l guverna pe Vineri. Ajuns stăpân al insulei, Robinson nu trebuie să demonstreze nimic, nu cere nici un consimţământ, nu îl educă pe Vineri, ci doar îl leagă de un stâlp şi îi ţine o predică dementă, cu puşca în mână. După care îşi împuşcă propriul papagal. Asta s-ar putea, pe undeva, să fie chiar morala fabulei. Pe Insula Muştelor, papagalii cad trăzniţi primii.