Aceşti dumnezei de carton ai salvării noastre

Realitatea alunecă cînd mai lin, cînd cu prăbuşiri zgomotoase, din răul de ieri în mai răul de azi, pregătită prea puţin să facă faţă şi mai răului de mîine. Vremuri grele! Nu, nu pentru noi pleava, ăi de jos, talpa. Noi aşa le-am apucat şi, conştiincioşi, aşa le dăm mai departe moştenire fiilor şi fiilor fiilor noştri, din moşi strămoşi, din neam în neam. Pentru noi, doar culorile şi nuanţele răului se schimbă din cînd în cînd. Pentru ei, însă, pentru "Stăpîni", vremurile sunt grele şi n-au mai fost demult aşa, în orice caz nu în graniţele acestei generaţii. Au ajuns să se scoale cu griji din aşternuturi, în crucea dimineţii, şi să se culce cu griji, dincolo de crucea nopţii. Iar grija lor cea mare şi mai apăsătoare este cum să facă, ce să dreagă, cum s-o întoarcă, cum s-o toarcă să ne salveze pe noi. Să ne salveze de Răul cel mare, de Năpasta năpestelor şi Ciuma mamă a tuturor ciumelor, dar mai înainte de orice să ne salveze de noi înşine, de nimicnicia, prostia, ticăloşia, neputinţa, nesilinţa şi bicisnicia noastră.

Va să zică "o bombă cu viruşi" explodează undeva într-un oraş din China şi brusc, fără urmă de tranziţie, după cîteva minore ezitări, OMS constată că avem o pandemie virală, la nivel global. Trecură mai bine de patru luni pînă să avem descrierea genomică a balaurului. Stăpînii noştri, la acea vreme, erau înglodaţi în alte griji, cele ale reprezentaţiei de balet democratico-electoral numită alegeri generale. Nu era cazul să ne mai pună şi pe noi pe jăratic! Aşa că povestea a fost decretată o "simplă răceală" care are toate şansele să ocolească meleagurile noastre atît de privilegiate în raport cu Ăl de Sus! Alegerile au venit şi au trecut, Aia cu Coasa, însă, creştea la orizont întunecîndu-l aproape cu totul. Despre orizontul lor este vorba, desigur, căci dintr-al nostru abia dacă se vedeau cîteva sute de cazuri de covid pe zi, iar din alea cele mai multe, binişor peste 95% se făceau bine... nu se ştie prea precis cum. Aşa că a venit soluţia radicală, pe măsura ameninţării. Ordin de la stăpînire: toată lumea poprită în case, cu mîinile în clăbucii de săpun şi sub jeturile de apă, masca pe gură, nas şi urechi, mă rog, agăţată de urechi, iar nas în nas la mai puţin de doi metri, nici cu popa, nici cu doctorul, nici cu cumătra, nici cu perceptorul, nici cu viul, nici cu mortul. La crîşmă ioc, la biserică ioc, la doctor doar cînd cazi din picioare, iar la primărie, nici atît. Munca de acasă, educaţia pe tabletă iar cine nu are, ori nu poate... cui ce-i pasă! N-a murit nimeni de lene şi de stat degeaba... în orice caz, nu chiar aşa uşor, în plus, n-a mai deranjat pe nimeni cu internarea prin spitale şi secţii de terapie intensivă, cum fac ăştia cu covidul. A venit vara, au venit concediile, vacanţele şi alte alea recreative, lumea a început să trepideze şi stăpînii, înţelepţi şi înţelegători, au mai dat drumul la şurub. Cînd a dat bruma pe strugurii tîrzii ai toamnei, a venit, însă, şi valul doi. Toată lumea pregătită, spitale dedicate, medici mobilizaţi la locul de muncă, studenţi înrolaţi voluntar-obligatoriu în marea armată a salvării spitaliceşti, iar la orizont, strălucitoare, speranţa salvării, vaccinul. A venit şi vaccinul, dar a venit şi valul trei. Cazuri noi cu miile zilnic, morţi cu sutele şi internaţi la ATI aproape de limita disponibilă, vreo mie şi cinci sute de paturi în tot ţinutul carpato-danubiano-pontic. Indici de prezenţă virală atestată, ca la mercurialul de la piaţă şi, pe baza lor, localităţi, şcoli, cîrciumi şi alte stabilimente de interes public, cînd închise, cînd în carantină, cînd deschise, cînd semi-închise, cînd semi-deschise. Azi aşa, mîine pe dos, mamă cît de bine cos! Doctori, asistente, personal spitalicesc supra solicitat şi sub-plătit, manageri de spitale aruncaţi în haosul creat de ciocnirea dintre sfintele bune intenţii ale Ministerului Sănătăţii şi Soluţiile genial-salvatoare promulgate prin "decret" de întreprinderea pentru gestiunea situaţiilor de urgenţă şi de criză "Arafat et comp", formal aflată în subordinea Ministerului de Interne, în realitate dînd socoteală doar Sfintei treimi a Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh!!! Ei, va să zică, stăpînii, dau în brînci de treabă şi inventează fără oprire, din zi în zi, noi şi miraculoase soluţii pentru a face faţă situaţiei. Ce facem noi în vremea asta? Aiurea în tramvai! Ne pupăm copiii, nepoţii, vecinii şi vecinele, prietenii şi prietenele, ne dăm mîna fără mănuşile chirurgicale de rigoare, ne suim în tramvaie, maşini şi metrouri cu virusul în nas, răspîndindu-l cu un soi de inconştienţă veselă peste tot şi peste toţi, ne adunăm ca oile în stînă, pe la botezuri, nunţi, petreceri şi alte zaiafeturi, după care ne plîngem. Ba că avem febră, ba că ne doare ici, ba colea, ba că nu putem respira şi uite-aşa dăm buzna ca tătarii, mai rău ca turcii, în secţiile de urgenţă, în paturile de covid, iar cei mai năuci dintre noi direct în paturile de ATI. Acu, ziceţi şi dumneavoastră. Oxigen să fie, dar cît să meargă şi ăla fără să ia foc, măcar ici, colo, în vreo două trei spitale?! Ventilatoare să fie, dar cît să meargă şi alea, că doar sunt nişte fiare, nu miracole ale ştiinţei şi tehnicii din secolul XXIV?! Se opresc, că de-aia sunt fiare. Cine e de vină? Cum cine e de vină, ăla care stătea ca momîia în pat cu covidul pe el şi masca pe figură! Ce... îi cădea rangul dacă sesiza la timp că nu mai merge oxigenul, dădea şi el un chiot, un stigăt, aprindea un foc pe culmea dealului... făcea ceva, scria un text pe twitter sau dădea un email, un mesaj pe facebook sau ceva... mă rog pe whatsapp... cum să stai aşa ca mortu-n păpuşoi şi să nu faci nimic?! Să fi pus mîna pe o şurubelniţă, pe un patent... ce era greu... ştie toată lumea că e criză de orice şi mai ales de personal... de orice fel de personal... şi medical şi de întreţinere şi de supraveghere şi de înmormîntare... la urma urmei. Dar, ţi-ai găsit, au murit ca proştii, din vina lor, arşi, ori sufocaţi ori mutaţi cu targa-n stradă în toiul nopţii. Cum de ce au fost mutaţi?! Păi aşa a organizat stăpînirea lucrurile, pentru binele nostru, al tuturor. Spitalul cu pricina se ocupa aiurea cu tot felul de bolnavi şi boli, de operaţii şi tratamente alandala, cînd ţara ardea de para covidului şi era nevoie de locuri noi... acuşi acuşi vine şi valul patru, cinci şi şase. Nu era cazul să ia oamenii puterii măsuri? Ba, bine că nu!!! Şi, au luat! Acum, cine e de vină că nu prea erau taxiuri la ora aia şi unii au stat pe trotuar cîtăva vreme pînă să îi ia cineva să-i ducă undeva? Ce... se ocupă ministerul sănătăţii de taxiuri??? De cînd??!!

Acum, dumnezeii salvării noastre, cît sunt ei de dumnezei şi cît or fi de scuturaţi de frisoanele mesianice produse de grijile salvării, sunt totuşi şi ei oameni. Cît să reziste la toate necazurile pe care noi ăştia supuşii le tot inventăm zi de zi, în inconştienta noastră veselie? S-au săturat şi ei, mai ales că unii, cu colţii mai ascuţiţi, au început să latre prin pieţe că cineva trebuie să fie totuşi vinovat şi să răspundă pentru vieţile astea prăpădite fără nici o noimă. Păi, bine mă bicisnicilor, nu noi v-am salvat pînă acum... ce veniţi să ne spuneţi că au murit ici colo cîţiva dintre voi. Păi ce, la război nu mor oamenii? Mor! Aşa şi aici, suntem în război cu pandemia şi datoria voastră este să muriţi cu socoteală, fără să faceţi gît şi fără să vă îmbulziţi prin secţiile spitalelor, iar a noastră este să vă strunim cu mînă de fier, să vă împingem cu orice cost, spre victoria finală. Dumnezeii voştri! (Asta-i semnătura de sub textul comuni­catului oficial, nu ocara!)