Adevăruri absolute

Pentru că preşedintele Băsescu a dovedit calităţi narative inspirate parcă de o Şeherezadă modernă, pentru că promisa sa întîlnire lămuritoare cu presa s-a transformat într-o poveste cu suspans despre valenţele pozitive ale spionajului românesc contemporan în favoarea democraţiei şi libertăţii, pentru că eliberarea celor trei jurnalişti a fost, dincolo de eveniment, un examen de maturitate pentru presa noastră, reacţiile la conferinţa de presă de luni seara au fost mai degrabă critice. Prezentarea filmului evenimentelor a decepţionat un public specializat deja în răpiri, cunoscător al celor mai sigure secrete, expert în combaterea dezinformării, avid de senzaţional, altfel spus a contrariat presa românească. Efect previzibil, dar nedorit: teoria conspiraţiei a triumfat odată în plus în confruntarea sa cu bunul simţ. De parcă inteligenţa românească nu acceptă şi explicaţiile simple, critica s-a dezlănţuit ("întrebări la care nu s-a răspuns", "lungul şir de eşecuri", "scenariu prost"). Mecanismul presei a fost suprasolicitat în această criză, iar ieşirea din capcanele manipulării pare dificilă. După o lungă perioadă în care informaţiile au fost controlate, libertatea de expresie (re)găsită, uneori după mai multe episoade de autocenzură, s-a transformat în domnia fără limite a opiniei. Cea mai gravă consecinţă: tirania majorităţii, impusă prin mecanismele spiralei tăcerii, în mod mai mult sau mai puţin camuflat. Diversitatea opiniilor nu pare a fi valorizată, uneori nici măcar mimată. Tensiunile dintre ziarişti din campania electorală, semn al unei lungi crize camuflate, au continuat şi s-au amplificat cu atît mai mult cu cît raporturile politice şi instituţionale sînt încă neclare. Suspiciunea controlului prin informaţie a dus la creşterea reactivităţii în raport cu un mediu politic dominat de clientelism, corupţie şi ineficienţă. Complexul de superioritate al unor jurnalişti români a alimentat tentaţia de frondă şi a deschis noi cîmpuri de confruntare. Convingerea că adevărul unic trebuie să prevaleze în faţa adversarilor de toate felurile a devenit motorul unor ample acţiuni mediatice de consolidare doar a informaţiilor corespunzătoare canonului. Politicile editoriale au devenit ofensive. În numele adevărului, războiul mediatic s-a permanentizat. Ascuns de cei care conduc, adevărul trebuie scos la lumină. Pe frontul cotidian, victimele colaterale nu mai contează, chiar dacă ele formează opinia publică. Cel mai important efect al crizei irakiene a fost pierderea inocenţei publice. Dezinformarea nu este obligatoriu rezultat al unei acţiuni deliberate de ocultare a adevărului, ci de inadecvare la surse. Eroarea este nu doar posibilă, ci foarte probabilă, cu atît mai mult cu cît domeniul este unul al incertitudinilor. Cînd la sfîrşitul lunii martie din fapt divers cotidian, pierdut în mulţimea informaţiilor, Irakul s-a transformat într-un subiect românesc, confruntarea era în toi. Prezenţa jurnaliştilor, precum şi stereotipurile politice sau etnice, au alimentat un şir de speculaţii care au condus la starea actuală. Responsabilitatea ziariştilor este însă egală cu libertatea asumată. Dominaţia orgoliilor şi prevalenţa emoţiilor au transformat cel mai respectat domeniu civil într-un spaţiu al iraţionalului. Faptul că jurnaliştii prezenţi în Irak au încercat, chiar prin prezenţa lor la faţa locului, să prezinte mai mult decît comunicate oficiale, să suplinească carenţele şi dezinformarea inerente comunicării politice, a devenit un subiect de controversă. Demitizarea jurnalismului se produce prin însăşi acţiunea celor care îl practică. După 28 martie 2004, starea de spirit a opiniei publice româneşti a evoluat. Reacţia faţă de situaţiile cu potenţial ridicat de emotivitate a relevat traumele tranziţiei. Răpirea celor trei jurnalişti a adus presa în faţa examenului opiniei publice, dar şi opinia publică s-a confruntat cu propria sa imagine. Solidaritatea de faţadă s-a manifestat greu faţă de cei ce practicau libertatea de exprimare riscîndu-şi viaţa. Marea fractură care desparte presa românească traversează acum şi societatea. Criza ostaticilor este o lecţie de psihologie socială, dar şi un moment de autoanaliză. Din acest experiment putem învăţa deschiderea către celălalt sau ne putem izola în compania adevărurilor absolute.