Agonia tristă a unui cîine de pripas

În teoria generală a democraţiei, controlul asupra instituţiilor şi a oamenilor care exercită Puterea este tema centrală. Tocmai pentru a păzi pe cei lipsiţi de atuurile atotputerniciei executive, legislative şi administrative, controlul asupra puterii este neîndurător. De la Constituţie, Lege, instituţii ale Justiţiei, la control parlamentar şi de la iniţiativa cetăţenească la puterea cea mare a Presei, totul este pus în mişcare pentru a ţine sub control derapajele prin abuz ale mai marilor zilei. Dintre toate aceste mecanisme, Presa şi-a cîştigat pe bună dreptate faima de armă letală. "Cîinele de pază al Democraţiei! Nimic nu poate fi ascuns prea multă vreme de ochii presei, iar ea serveşte mai presus de orice Interesul Public şi Adevărul!" Acesta este mitul şi sunt perioade bine definite din istoria recentă a marilor democraţii ale Occidentului, în care mitul şi realitatea au fost atît de apropiate, încît nu-l puteai distinge pe unul, de cealaltă.

Tulburătorul paradox al ieşirii din scena Istoriei a "socialismelor reale" este faptul că democraţiile occidentale nu s-au dezvoltat în direcţia creşterii libertăţii, ori a gradului de securitate democratică a cetăţenilor, ci dimpotrivă, lucrurile se rostogolesc în direcţia îngrădirii libertăţilor, pe fondul scăderii dramatice a eficienţei controlului direct şi instituţional asupra puterii. Cîinele de pază al democraţiei a devenit un biet şi slăbănog cîine de pripas, în timp ce "aleşii" şi-au adunat pe lîngă casă haite de dulăi antrenaţi să ucidă dintr-o singură muşcătură pe orice intrus care s-ar apropia prea mult de gardul curţii în care se desfăşoară banchetul puterii. O specie nouă de presă, "Presa Puterii" s-a înstăpînit peste democraţiile "lumii bune", ca braţul unei gigantice caracatiţe, gata să sugrume prada dintr-o singură îmbrăţişare şi să omoare fără ezitare orice concurenţă. Cazul Murdoch, scos la suprafaţă în toată hidoşenia lui de audierile din Camera Comunelor, este doar ultimul episod dintr-un serial care rulează pe multe alte scene politice, doar că face ceva mai puţin zgomot, sau deloc! Vă puteţi imagina o dezvoltare parlamentară a unui caz asemănător în România? Chiar dacă staţi bine cu imaginaţia, tot degeaba! Tot n-ar servi la nimic, pentru că în România toată lumea ştie şi acceptă, ca pe un fapt dat, existenţa "presei politice de casă"; singurul spectacol agreat fiind bătălia dintre falangele celor două "flamuri". Dacă ceea ce se întîmplă la noi are cauze şi condiţii uşor de identificat, iar leac de vindecare nu pare să fie, ceea ce se întîmplă cu marile democraţii şi istoricele lor tradiţii de libertate a presei, cum este cea britanică, cere un diagnostic atent. Nu de alta, dar, dacă ele devin boli cronice, înseamnă că noi am pus definitiv cruce oricărei speranţe de recuperare, ori de reinventare sub zodia Democraţiei a societăţilor noastre subdezvoltate şi atipice. Ceea ce spune cazul Murdoch despre soarta democraţiilor este mult mai grav decît ceea ce spune presa în aceste zile. Nu este vorba doar despre ascultarea ilegală a unor convorbiri, de fabricarea sau forţarea unor priorităţi ale presei de scandal în vederea maximizării profitului, nu este vorba doar de faptul că Primul Ministru al Guvernului Majestăţii sale Regina Elisabetha a II-a s-a tăvălit prin aşternuturile murdare ale presei de scandal, ori că i-a răs-plătit pe dulăii presei de scandal cu importante funcţii publice, după ce şi-au făcut bine datoria în ultima campanie electorală! Lucrurile sunt mult mai grave! Întrebarea pusă, deocamdată în subsolul relatărilor şi al dezbaterilor este: Cine controlează pe cine? Deţinătorii autorizaţi de electorat ai puterii se folosesc de presa de scandal şi acţiunile ei ilegale pentru a-şi atinge scopurile sau invers? Şi într-un caz şi în celălalt, consecinţele sunt dramatice. Dar dacă a doua variantă devine plauzibilă măcar, atunci nu numai că agonia cîinelui de pripas al democraţiei, Presa liberă, se apropie de sfîrşit, dar dulăii ucigaşi ai presei de partid au ajuns deja să-i ţină în lesă pe cei care ieri erau încă stăpînii lor, aleşii noştri!

Se poate reinventa presa ca Presă Liberă în actualele sisteme democratice? De răspunsul la această întrebare depind multe dintre umbrele şi luminile unei ere care se aşterne în faţa noastră mai degrabă ameninţătoare decît liniştitor îmbietoare şi plină de speranţe. Iar, dacă presa nu se mai poate reinventa ca simbol şi stindard al Libertăţii, cum ar putea celelalte mecanisme de control democratic să compenseze pierderea aceasta iremediabilă? Singura ieşire cu şanse de succes este, după părerea mea, doar "Trezirea Cetăţeanului", ca subiect central al Democraţiei. Problema este că el, Cetăţeanul, pare căzut în patima "băutorilor de opium": preferă să-şi amorţească simţurile şi să uite de necazurile zilei, mai degrabă decît să se bată cu demonii care-i ucid libertatea.