Alegeri test

Bate vânt de stânga prin politica europeană. Să fie doar un capriciu de primăvara sau anunţul unei schimbări de atitudine? Căci, dacă alegerile prezidenţiale din Cipru, care au dat Europei unite primul preşedinte comunist la aproape două decenii după căderea sovietismului, ar putea părea un accident la periferia "imperiului", alegerile parlamentare din Spania şi cele municipale din Franţa - amândouă desfăşurându-se pe 9 martie - par să anunţe o resurecţie a stângi. Chiar şi în Italia, unde Berlusconi era dat ca învingător sigur al alegerilor anticipate din 13-14 aprilie, dreapta, divizată, nu mai e aşa de sigură de victorie ca acum două luni când se prăbuşea guvernul Prodi. Dacă Franţa e un caz aparte, iar votul în favoarea stângii va fi mai degrabă un avertisment sever pentru Nicolas Sarkozy, în celelalte state asistăm la ofensiva unei stângi noi, deschisă spre o societate şi atentă la nuanţe. În acelaşi timp, alunecând spre un radicalism uzat, dreapta îşi riscă poziţia jucând cartea identităţii religiose şi a confesionalismului, atrasă de un nou reacţionarism.

Într-un an electoral, precum 2008, va putea România, ţară atipică, să se acordeze după Europa, sau va continua să se afunde în propria-i neputinţă? Singura ţară din zonă în care ideologiile şi orientările politice europene nu sunt prezente - aşa cum o demonstrează numeroasele studii realizate pe baza datelor culese din sondajele Comparative Study of Electoral Systems - România va tece prin alegeri locale şi parlamentare cruciale. În funcţie de capacitatea de a se aclimatiza contextului european în mişcare, România politică va bloca integrarea reală în Europa sau, din contră, va deschide oportunităţi nebănuite societăţii româneşti. Ori, nu afişarea unui pro-europenism de paradă, ci dezbaterea politică sinceră, dublată de viziune şi împărtăşită de public pot da sens unei societăţi abrutizate de dominaţia capitalism primitiv. De aceea, reflectând la alegerile din jur vom putea să ne înţelegem mai bine şi să ne adaptăm din mers unei Europe în prefacere.

În Cipru, de altfel singura repblică prezidenţială din Europa - aviz amatorilor - nu doar faptul că un comunist, Demetris Christofias, a ajuns preşedinte este subliniat, cât pierderea de influenţă a bisericii ortodoxe cipriote, care s-a lăsat antrenată în jocul politic. Căci arhepiscopul Chrisostomos al II-lea, capul bisericii ortodoxe cipriote, nu şi-a ascuns sprijinul faţă de contracandidatul lui Christofias, ministru de externe la acel moment, Ioannis Kasulides, fără însă ca aceasta să schimbe orientarea votului într-o ţară unde, ca şi în România, sprijinul faţă de biserică depăşeşte cu zeci de procente pe cel pentru actorii politici. Votul pentru Demetris Christofias nu a fost rezultatul unui impuls de moment, ci asumarea unui program politic. Căci, deşi rezervat, ba în trecut chiar ostil Europei unite, noul preşedinte cipriot este favorabil unei soluţii federale, altfel spus europene, a conflictului etnic cipriot. Iar această deschidere nu este doar na de conjunctură.

Şi în Spania, nici nu începuse oficial campania electorală că biserica catolică îşi şi exprima, pentru prima dată, poziţia ostilă faţă de socialiştii lui Zapatero. Intr-o notă de orientare morală adoptată de Conferinţa episcopală spaniolă la începutul lunii februarie erau criticate atât legile promovate de guvernul socialist (căsătoriile homosexuele şi facilitarea divorţului), dar, pentru prima dată, şi disponibilitatea acestuia de a negocia cu "organizaţiile teroriste" precum ETA. Răspunzând acestui atac, Zapatero, favorit al sondajelor în confruntarea de duminica viitoare, fără a contesta dreptul clerului spaniol de a-şi manifesta sprijinul în favoarea partidului popular sancţiona totuşi deriva identiar-confesională a bisericii şi sublinia că "esenţa celei mai profunde şi autentice libertăţi e că nimeni nu poate impune morală sa şi că toate credinţele trebuiesc respectate". În faţa unei lumi plurale, în care vechile canoane nu mai funcţionează, dreapta europeană, lipsită de un nou orizont ideologic, alunecă spre un nou reacţionarism. Dar implicarea clerului în lupta politică, în Cipru ca şi în Spania - ca de altfel şi în Italia unde Berlusconi s-a arătat la rândul său tentat de o alianţă cu biserica pentru a accede la voturile catolicilor italieni - dovedeşte lipsa de viziune a drepte după eşecul neoconservatorismului. Şi, dacă alegerile prezidenţiale franceze din 2007 marcau ultima răbufnire europeană a neoliberalismului, decepţia provocată de noul preşedinte francez a transformat confruntările electorale din 2008 în teste cruciale pentru o nouă stângă.