Alegerile într-o democraţie

Cât de importante sunt alegerile într-o democraţie? Dacă stăm să ascultăm ce spun politicienii, alegerile sunt esenţiale. În fond, aşa îi selectăm pe cei care ne guvernează şi astfel asigurăm caracterul "reprezentativ" al regimului. Acesta ar fi motivul pentru care viaţa politică, într-o democraţie, seamănă cu un gen de campanie electorală permanentă.

Însă scopul nostru nu este să înţelegem realitatea aşa cum e văzută de politicieni, ci acela de a înţelege realitatea aşa cum este ea cu adevărat. Iar în realitate lucrurile sunt, vorba celebrului filozof bulgar, mai complicate... În speţă, alegerile sunt mai puţin importante decât ne imaginăm pentru buna funcţionare a unei democraţii.

Joseph Schumpeter, unul dintre titanii gândirii politice şi economice a secolului XX, propune un punct de vedere diferit. Într-un stat modern, "democraţia" este aceea care nu e nici posibilă şi nici dezirabilă. În realitate, chiar şi într-un regim reprezentativ modern, cei care conduc sunt, de fapt, foarte puţini, iar noţiunile lor despre ce este dezirabil nu se suprapun necesar cu "binele comun". Important este ca între grupurile care se întrec să ajungă la Putere să existe o competiţie corectă, cumva în sensul în care există o competiţie între firme pe piaţa liberă. În cazul politicii, aceia care arbitrează sunt cetăţenii, care legitimează unul sau altul dintre grupuri, prin votul lor, la intervale stabilite. Iarăşi, cumva similar cu ceea ce se petrece pe piaţa liberă, atunci când consumatorii "votează" cu portofelul în favoarea produselor unei companii sau a alteia.

Ar fi multe de spus despre viziunea lui Schumpeter. Eu mă situez pe o platformă diametral opusă. Cred că alegerile sunt supra-estimate în democraţiile moderne pentru că acestea (unele democraţii, cel puţin) au pierdut din vedere celălalt versant al procesului politic: acela pe care liderii părăsesc puterea.

Vedeţi, este interesant că acest "versant", aşa cum l-am indicat, metaforic, nici nu este desemnat printr-un un termen tehnic pe care să îl folosesc. Vorbim despre "alegeri" ca fiind procesul prin care liderii părăsesc Puterea. Dar cum se numeşte procedura sau principiul care îi scoate pe aceştia de la guvernare, eventual din viaţa politică?

Tot "alegeri"! - vor spune unii. În fond, nu aceasta este formula? Vasilescu este ales în Parlament. Eventual ajunge chiar ministru. Îi merge un mandat, eventual două. După aceea intră în alegeri şi vine un moment în care acestea sunt câştigate de Marinescu.

Nu neapărat. Sigur că pentru mulţi dintre noi, obişnuiţi cu o interpretare electoralistă a democraţiei, lucrurile chiar aşa stau. Însă istoria şi teoria democraţiei ne arată şi altă posibilitate.

Dar înainte să lămurim chestiunea, să privim puţin la interpretarea comună. Alegerile sunt văzute, de obicei, ca un mijloc de presiune. Imaginaţi-vă un metrou aglomerat. Acesta trage în staţie. Unii urcă, alţii coboară. Unii merg o staţie, alţii mai multe. Uneori eşti împins afară de presiunea celor care avansează. Locurile sunt limitate.

Autorii clasici şi moderni, având spre deosebire de noi luxul reflecţiei, au teoretizat un alt mecanism al reprezentării, într-o democraţie (sau "republică", pentru a folosi un termen standard în timpurile acelea). Ei ştiau că liderii politici au pasiuni precum ambiţia şi sunt animaţi de pofte precum aceea de a îi domina pe alţii. Aceasta este calea prin care un regim democratic ("popular", pentru a folosi alt termen clasic) devine oligarhic şi corupt.

Prin urmare, trebuie să se găseas-că o cale pentu a bloca sau măcar încetini această alunecare spre oligarhie, dacă nu cumva spre tiranie. Una dintre propuneri a fost aceea a "rotaţiei funcţiilor". Ideea apare încă de la Aristotel. Cetăţenii guvernează sau sunt guvernaţi, pe rând.

De aici obsesia, în unele democraţii aşezate, pentru codificarea constituţională a unor proceduri de limitare a termenelor reprezentanţilor politici. Altfel spus, nu este suficient să stabilim cum facem alegeri. Este necesar să stabilim şi care sunt procedurile de urmat pentru a ne asigura că reprezentanţii politici nu se eternizează la putere. Că nu formează o clasă aparte, cu interese proprii, eventual chiar contrare interesului public. Că nu manipulează alegerile în folosul lor pentru a-şi asigura monopolul asupra resurselor publice.

Altfel spus, într-o interpretare mai "clasicizantă", facem alegeri nu pentru că trebuie să vină unul şi să spună - vorba aceea - "Scoală-te tu ca să mă aşez eu!", ci pentru că locul se eliberează, în principiu, la intervale stabilite.

În practică, diferenţa este de grad, nu de natură. Să ne imaginăm politica drept un fel de clădire. Este necesar ca aceasta să aibă intrările marcate (alegerile). Dar esenţial, în caz de pericol de incendiu (coruperea regimului), este să existe ieşiri bine marcate - procedurile de limitare a mandatelor, care eliberează locul în favoa-rea unor cetăţeni obişnuiţi, trimiţându-i pe baronii politici înapoi în stradă.