Alianţa încotro?

Scandalul moştenirii mătuşii Tamara nu este un episod izolat, ci o secvenţă dintr-un proces în plină desfăşurare. El priveşte întreg spectrul politic românesc, nu doar PSD. Sînt astfel ilustrate două tendinţe contradictorii, una care limitează conflictul politic în numele interesului naţional, aderarea la UE, alta care alimentează competiţia şi confruntarea politică şi instituţională, avînd în egală măsură surse morale (sus-piciunea generalizată privind corupţia conducătorilor de ieri şi de azi) şi politice (controlul puterii). În această logică, viitorul PSD şi al Alianţei sînt strîns intercondiţionate.

Apărută mai mult ca o structură anti-PSD, Alianţa depinde de existenţa şi forţa acestui partid. Cîtă vreme PSD va fi puternic, Alianţa va funcţiona, odată opoziţia slăbită sau în degringoladă, tensiunile acumulate vor arunca în aer construcţia. Fuziunea dintre PD şi PNL este una din temele de control al tendinţelor centrifuge pe care cele două partide o lansează periodic. Dar, aşa cum sugera unul din liderii democraţi, fuziunea este doar una din situaţiile posibile. Menţinerea protocolului actual, negocierea unui nou protocol sau separaţia celor două partide sînt alte posibilităţi. Opţiunea pentru una sau alta depinde de situaţia politică a PSD.

De aproape un an de zile, semnele că mariajul PD-PNL nu funcţionează armonios s-au înmulţit. Reluarea periodică a temei fuziunii nu poate decît reliefa şi mai mult dezacordurile dintre liberali şi democraţi. Soluţie extremă, fuziunea este consonanta formulei bipolare, confirmate de alegerile succesive, dar nu rezolvă alte aspecte. De departe cea mai dificilă dintre posibilităţi, fuziunea este şi cea mai improbabilă. Accentuînd asupra clivajului ce contrapune Alianţa PSD, fuziunea nu dispune de suficiente argumente solide. Ea are mai degrabă un exerciţiu retoric care precedă o schimbare a raporturilor dintre parteneri. Fără o cultură organizatorică comună, fără un compromis doctrinar, fără o conducere legitimă şi recunoscută public, fără un sis-tem de clientelă comun, cele două partide nu pot fuziona decît sub ameninţarea dispariţiei politice.

Dacă PSD va rezista bine crizei actuale, Alianţa va avea de ales între menţinerea protocolului actual, pe baze paritare, sau negocierea unui nou protocol care să repoziţioneze cele două partide în funcţie de cota lor în sondaje. Opţiunea între cele două va depinde de strategia pe care o va promova PSD. Dacă PSD va conserva structura actuală, soluţia unui nou protocol este favorită, pe cînd o eventuală reformă a social-democraţilor ar conserva status-quo-ul. Pragmatice, atît PD cît şi PNL, vor încerca în acelaşi timp să îşi consolideze potenţialul de coaliţie.

Mai izolat, datorită legăturii sale ombilicale cu preşedintele Traian Băsescu, PD nu are o libertate foarte mare, şi cîtă vreme PSD menţine ca obiectiv strategic de etapă contracararea acestuia, nici nu va putea progresa. Ipoteza unei majorităţi absolute în cazul unor alegeri anticipate este doar orientativă. Gradul de fragmentare al electoratului este mai mare decît în 2004, ceea ce facilitează soluţia coaliţiilor, iar nu a guvernelor monocolore. Potenţialul de coaliţie redus al democraţilor îi obligă, cîtă vreme PSD nu este în degringoladă, să rămînă în Alianţă.

Logica bipolară care a funcţionat în România, mai ales la nivel electoral, după 1992, este însă contrazisă de dinamica politică şi intenţiile, mai mult sau mai puţin afişate, ale partidelor. În aceste condiţii, recuperarea poziţiei de predominanţă de către PSD este dificilă. În varianta sa actuală, PSD nu se pliază pe profilul dominant al electoratului nehotărît, care este împărţit mai mult între PD şi PNL. Structura electoratului şi volatilitatea votului favorizează, cel puţin pentru moment, o fragmentare relativă a sistemului de partide românesc. O asemenea tendinţă poate conduce la separarea PD de PNL.

Că Alianţa nu are o strategie pe termen lung devine din ce în ce mai evident. Susţinerea episodică în contrapartidă a fuziunii de către cele două partide stă mărturie. Fără un numitor comun, Alianţa priveşte spre PSD, care la rîndul său urmăreşte mişcările partidelor de la guvernare. Cercul vicios în care principalele partide din majoritate sau opoziţie se învîrtesc indică slăbiciuni organizaţionale şi blocaje structurale. Iar soluţiile anticipabile sînt doar paleative.