Alo, 112... să vină SMURDUL... moare statul!

Pe măsură ce crizele suprapuse îşi revarsă consecinţele distrugătoare peste societăţile aşa zis post-moderne, mesajul elitelor, locale şi globaliste deopotrivă, sună tot mai răspicat: Statul social? S-a gătat! Statul asistenţial? Nici urmă n-a mai rămas! Statul şi guvernarea pe bază de contract cu cetăţenii, cu obligaţii şi beneficii legal stipulate, de ambele părţi? Fosta-i lele cît ai fost! Statul garant al securităţii cetăţeanului, al comunităţilor şi, în ultimă instanţă, al unui areal social integrator? Era, pe cînd nu s-a zărit, azi îl vedem şi nu e! Da... ce se întîmplă fraţilor, cu statul ăsta de se topeşte aşa, ca o bucată de gheaţă lăsată în soare? De topit, nici vorbă să se topească. Doar că se leapădă în mod accelerat de toate obligaţiile luate de-a lungul timpului faţă de supuşii săi! Nu, statul nu dispare! Jugul lui rămîne acolo unde a fost pus de multă vreme, pe grumazul cetăţeanului. Nici vorbă să se uşureze ori să-l clintească cineva. Nici vorbă ca statul şi guvernarea să devină mai eficiente, mai inventive, creatoare de soluţii, resurse şi oportunităţi.

Pe măsură ce se ciocneşte de probleme sociale tot mai complexe, pentru care nu are rezolvări de-a gata şi nici cap, adică ştiinţă, să le inventeze, actuala generaţie a elitelor puterii recurge la cea mai simplă, cinică şi ruinătoare "soluţie": aruncă peste bord obligaţiile faţă de cetăţeni, se dezice de ele şi inventează o ideologie-slogan menită să-i justifice abandonul: "Vremea bunăstării s-a încheiat!" Educaţia? Să o facă părinţii! Iar dacă ei sunt prea ocupaţi, atunci bonele sau preceptorii. Oricum, cu şcoala de azi, nu mai e nici o speranţă. Sănătatea? Să-şi cumpere fiecare aspirina şi piramidonul de care are nevoie, dacă-l doare capul, sticla cu spirt pentru vreo frecţie sau un rînd de ventuze, iar în rest... adio mamă şi n-am cuvinte. Ce, nu mai poate muri cineva decît pe patul de spital, pe cheltuieli care ruinează statul? Se poate muri la fel de bine şi acasă, fără nici o îngrijire, ori pe şanţ, pe banii proprii, nu cu mîna întinsă la stat, toată ziua. Pensii? Da, de cînd e obligat statul să dea la nesfîrşit pensii pentru toţi? N-are decît fiecare să îşi pună bani deoparte, să se împrumute, să se înscrie la vreo "roată" ori "casă de ajutor reciproc" şi să se descurce cum o şti la bătrîneţe. Şomaj? Păi ce, statul e de vină pentru somaj? Economia şi legile ei de fier! De ce să dea bani statul pentru că există legi economice? Există şi legi ale naturii. Te pomeneşti că ai vrea să dea statul bani şi pentru că nu se combinară ca lumea moleculele alea două de hidrogen cu aia de oxigen şi te-ai trezit mata că n-ai apă în pahar? Vezi, vorba lui Pristanda, "statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria"! Acum, oficial deja, statul nici măcar nu mai vrea să ştie vreodată, nu-l mai interesează nici cît negru sub unghie, nu-i cîtuşi de puţin treaba lui ce face şi cum se descurcă cetăţenii. Să facă bine, dumnealor, şi să se îngrijească singuri de soarta lor, să îşi găsească soluţii pe cont propriu, dacă au probleme. Gata! Statul nu mai are chef, resurse şi timp pentru nici o obligaţie faţă de muritorii de rînd! Dar, pentru ce are timp, chef şi resurse?

Slavă domnului, din acest punct de vedere, agenda este mai mult decît încărcată. Prima şi cea mai de temei grijă şi obligaţie a statului este să pună şi să încaseze biruri. Să-i jupoaie pe cetăţeni de resursele alea pricăjite care ajung la ei, în principal, pe bază de salarii. Adică muncă multă, de cele mai multe ori, prost plătită. Este adevărat, mai ales la noi, munca este nu tocmai rar şi prost făcută. De păcate, te mai iartă Dumnezeu, cîteodată; de "fonciire", amenzi şi alte biruri, nici măcar el nu te poate feri!! După inventarea şi încasarea birurilor şi a impozitelor, cea de a doua grijă "strategică" a statului este cheltuirea resurselor. Nu a celor disponibile, pentru că acestea sunt mereu mult prea neîndestulătoare, sub baremul "proiectelor" şi al "aspiraţiilor" celor ce deţin puterea statului. Aşa că, trebuie completate. Prin împrumuturi. Multe şi scumpe. Cît mai multe şi cît mai scumpe. Trebuie să facă şi amărîţii ăştia de bancheri un gheşeft, nu? Astfel, activitatea de îndatorare este a doua cea mai importantă activitate a statului, cel puţin în ultimele trei, patru decenii. Nu doar a statului care a luat în stăpînire România, ci mai peste tot unde există state!!! În sfîrşit, a treia şi cea mai dificilă îndeletnicire a statului este "reciclarea" resurselor de care dispune către găştile de apartenenţă şi de referinţă, către centrele şi persoanele de influenţă în partid şi în stat, către puşculiţele oficiale şi neoficiale ale partidelor aflate la putere, către centrele externe de putere de care depind, nu tocmai rar, stabilitatea guvernării şi a puterii, parcursul politic, viabilitattea şi scorurile electorale ale partidelor, precum şi ale aşa zişilor lideri politici din România. Ca dovadă că despre "cheltuială" este vorba şi nicidecum despre investiţii, despre acţiuni şi activităţi capabile să rezolve măcar parţial vreuna dintre problemele cu adevărat strategice ale României, se poate cu uşurinţă constata din faptul că, de cînd este România Românie, nimeni, niciodată, nici un guvern, partid sau alianţă de guvernare nu a întocmit vreun raport care să evalueze efectele sociale, directe şi indirecte, dorite şi adverse, ale cheltuielilor bugetare făcute într-un mandat sau altul. Şi, miraculos lucru, nici o instituţie statală nu a cerut vreodată un asemenea raport, după cum nu a făcut-o nici o instituţie a "societăţii civile", fie ea cu sau fără epoleţi! Ceea ce s-a cheltuit e bun cheltuit şi mortul de la groapă nu se mai dezgroapă! Curtea de conturi şi alte jucării de soiul acesta au fost întotdeauna doar instrumente în mîna guvernării prin care s-au acoperit matrapazlîcurile, acolo şi atunci unde chiar a fost nevoie să fie olecuţă acoperite. În rest, totul la vedere! Şi privatizări şi atribuirea de licitaţii şi urmărirea gestiunii costurilor şi calitatea lucrărilor de investiţii şi tot ceea ce mai vreţi dumneavoastră a fost făcut "conform legii" şi nimeni nu poartă nici o răspundere pentru dezastrul în care se scaldă România. Desigur, faţă de aceste "direcţii strategice de acţiune" statul mai are şi alte treburi, deloc lipsite de importanţă, dar cu un relief ceva mai puţin accentuat. De pildă, să asigure condiţiile de reproducere socială a anumitor privilegii, poziţii sociale, de statut şi de putere rădăcinilor din care se alimentează "elitele puterii". Mai nou, şi de izolare a acestora, de protejare faţă de acţiunea corozivă a "prostimii democratice", de indivizii năuci care încă mai pun întrebări stînjenitoare, lansează investigaţii de presă, aiurea în tramvai, să se afle în treabă, ori ca să îşi facă şi ei un nume. Această activitate este, în fapt, raţiunea esenţială de existenţă, de dezvoltare şi întărire permanentă a instituţiilor represive ale statului. O activitate care nu doar la noi, în România, a căpătat proporţii absolut aberante, în raport cu standardele democratice de la care încă se reclamă, fără prea mult temei, sistemul nostru politic.

Drept pentru care am să mă amendez singur pentru neghiobia de a fi crezut că este cazul să sun la 112 fără nici un motiv serios: statul nu moare! De murit, murim doar noi, supuşii lui. Nu mult, doar definitiv. Nu de multe ori, dar cam des!