ANALIZA Aderarea la UE: Baroana Nicholson ştie ce face?

Nu pot spune că sînt foarte interesată de teorii legate de conspiraţii: Robert MacNamara, fostul secretar al Apărării SUA declara cu toată seriozitatea în documentarul "Ceaţa Războiului", cîştigător al unui Oscar, că şi-ar fi dorit ca lumea să fie atît de bine organizată, încît să existe conspiraţii mondiale şi, de fapt, că lumea este un loc mult mai periculos decît atît. Trec cu grijă peste opiniile editorului acestei publicaţii cu privire la baroana Nicholson, opinii ce au fost publicate în "Bursa" săptămîna trecută. Sînt mai degrabă înclinată să cred că baroana acţionează sub impulsul unor reflexe şi al unor iniţiative bruşte, iar apoi să judec lucrurile prin prisma unor considerente practice, calculate, cu privire la modul în care s-a exprimat frecvent cu privire la Guvernul României, cu precădere în cursul dezbaterii de săptămîna trecută referitoare la raportul său către UE. De asemenea, merită reţinut că baroana este aspru criticată pentru că "face mult caz" cu privire la orfanii români, însă nu-şi respectă promisiunea de a face ceva concret în această privinţă.

Cu toate acestea, este posibil ca românii să fie încîntaţi peste măsură că baroana, Jonathan Scheele şi Michael Guest vorbesc toţi despre aceleaşi lucruri pe o singură voce. În plus, spre deosebire de situaţia de la mij-locul anilor "90, cînd Banca Mondială, FMI şi practic orice alt ONG străin implicat în procesul de tranziţie (cu onorabila excepţie a Know How Fund) erau încîntate să li se spună ceea ce doreau să audă, fără ca vreodată să cerceteze în profunzime, acum, aceşti oameni iau o poziţie mai dură şi, în sfîrşit, spun lucrurilor pe nume: corupţia distruge sistemul (şi, într-adevăr este cauza esenţială a exploatării şocante a copiilor).

Este, de asemenea, posibil ca majoritatea covîrşitoare a contribuabililor europeni să fie încîntaţi peste măsură dacă s-ar întîmpla să nu fie nevoiţi să plătească "factura" aderării României la UE, dar am putea dori ca asupra noastră să se reverse încă şi mai multă încîntare rezultată din recunoaşterea de către Guvernul României că ei înşişi nu doresc cu adevărat aderarea României la UE şi nici nu au dorit-o vreodată. În plus, judecînd după prezenţa (reală) la vot de 14% din timpul Referendumului din ianuarie, nici populaţia României nu doreşte acest lucru. Este limpede că, în ciuda tuturor acestor aspecte, deja s-a bătut palma asupra acestei chestiuni în baza unor interese de afaceri, interese predominant ale UE, date fiind potenţialul pieţei româneşti de 23 de milioane de locuitori, precum şi anumite proiecte majore de infrastructură finanţate cu fonduri europene. Rămîne de văzut dacă românii pot şi vor să-şi respecte partea lor de înţelegere.

La începutul anilor "90, cei din anturajul preşedintelui Iliescu au înţeles că obiectivul său era aderarea la NATO, dar nu şi la UE. Este posibil ca acest obiectiv să fi rămas neschimbat de atunci şi să fi fost însuşit de către partidul de guvernămînt - dacă nu, de ce atunci nimeni nu s-a obosit să facă eforturi serioase de îndeplinire a cerinţelor UE şi, într-adevar de ce a fost "inventată" Hildegard Puwak?

Domnul Iliescu a fost întotdeauna gata să exploateze problematica naţionalismului şi suveranităţii: românii de toate felurile nutresc o reticenţa profundă la ideea să renunţe la suveranitate - naţionalismul fervent a fost cultivat cu grijă în cadrul sistemului de învăţămînt din timpul epocii Ceauşescu, ca un substitut pentru religie şi dezvoltarea culturală şi sprirituală de care românii au fost lipsiţi în acea perioadă. Într-adevar, acest naţionalism a constituit biletul lui Ceauşescu către sanctificare în mintea unora dintre români, iar, în prezent, unii străini încă mai pot să-i distragă pe mulţi intelectuali educaţi pe vremea comunismului de la multe subiecte importante, folosind discursuri pe această temă, în special cu referire la originea dacică a României.

Dar afacerile sînt afaceri şi putem observa cum mulţi dintre noii îmbogăţiţi pot păşi lesne peste astfel de sentimente, globalizîndu-se. În plus, în acest context putem observa noua gîndire a Partidului materializată în relaţia strînsă dintre domnul Năstase şi domnul Berlusconi.

Cu toate acestea, mulţi nu-şi pot închipui cum puterea s-ar putea gîndi, fie şi pentru o clipă, să renunţe la stilul actual de guvernare, să accepte invadarea "intimităţii" sale, să poata fi trasă la răspundere din afară - şi prin "din afară", nu mă refer, doar, la străini. Evident, pentru moment, este distractiv să ia parte la negocieri, să le cînte în strună europenilor pentru a vedea cîţi bani pot obţine din fondurile alocate de UE pentru extindere în schimbul aparentei lor cooperări şi, nu în ultimul rînd, să facă haz de naivii oficiali europeni. Şi, putem presupune că, dacă preţul este îndeajuns de mare, puterea va accepta linguşelile oamenilor de afaceri şi îi va permite Uniunii Europene să-i cumpere cu totul. Evident, se înţelege de la sine ca orice încercare de a dezgropa cazuri gen Bancorex sau orice alt caz de corupţie poate fi lesne blocată la nesfîrşit, de comun acord. Trebuie doar să ne uităm la ceea ce s-a întîmplat în Grecia...

Dar iată că baroana intră în scenă şi spune lucrurilor pe nume, spre spaima Guvernului. Sînt sincer cuprinsă de admiraţie pentru poziţia ei curajoasă (evident, ştim cu toţii că are dreptate) şi, în acelaşi timp, sînt alarmată de remarcile sale ieşite din comun, remarci ce au un caracter proaspăt, nepremeditat, atît de diferit faţă de cum ne-am obişnuit să fie mesajele UE, sau faţă de cum ar suna o exprimare "corespunzătoare" a unui oficial străin venit în vizită. Baroana i-a spus în faţă primului ministru al unei ţări suverane, aflat pe teritoriu suveran, că reacţia lui surprinzător de optimistă la raportul ei plin de critică este "nepotrivită" (cuvînt ce nu s-a regăsit cu exactitate în presa româneas-că). Oare baroana nu şi-a dat seama că, venind din partea cuiva crescut în comunism, politeţea exagerată pînă la absurd este o formă de curtoazie faţă de cineva considerat foarte nepoliticos? (În mod sigur, nu poate exista o altă explicaţie pentru remarcile extraordinare ale domnului Năstase). De fapt, baroana Nicholson este cea care riscă să fie acuzată că face remarci "nepotrivite", nu în ultimul rînd atunci cînd îi spune domnului Năstase "să lase gargara" căci a avut destulă parte de aşa ceva din partea lui Blair - este oare "potrivit" ca un oficial european să manifeste asemenea dispreţ public faţă de propriul prim ministru?

O idee general acceptată în rîndul românilor este aceea că baroana Nicholson este angajată într-o dispută personală cu primul ministru român şi că nutreşte un dezgust moral profund faţă de acesta şi de clica acestuia. Ceea ce ar fi sentiment foarte periculos de avut în cadrul unor negocieri (dacă, într-adevăr, baroana va juca un rol în negocieri) şi sugerează o paralelă cu discursurile "moraliste" ale lui Blair cu privire la Saddam Hussein. În plus, ne aduce aminte de acea noapte pragheză cînd cei doi premieri, Klaus şi Meciar, s-au întîlnit să discute viitorul Cehoslovaciei: întreaga ţară a aşteptat pînă la trei dimineaţa, cînd s-a anunţat scindarea. În dimineaţa următoare m-am întîlnit cu soţia unui ministru care mi-a spus jelind: "Cum pot să facă asta, cum pot să facă asta?" Cu alte cuvinte, cum au putut doi oameni să distrugă o ţară din cauza rivalităţii personale dintre ei şi a aroganţei ce-i caracteriza deopotrivă.

Să sperăm că nu se va ajunge vreodată să se spuna ca incompatibilitatea extrema dintre baroana Nicholson şi domnul Năstase a fost cauza principală a eşecului aderării României, cu toate că se spune în rîndul străinilor rezidenţi în România şi al comunităţii de afaceri că deja s-a bătut palma pentru 2007 şi tot restul se reduce la faţadă şi achiziţii de terenuri.

Acesta este modul optimist de a privi lucrurile, presupunînd că Guvernul înţelege la ce se înhamă şi că poate să ducă treaba la bun sfîrşit la timp. (Realiştii spun 2010, în timp ce pesimiştii merg pe 2012). Aceasta ar putea fi şi adevărata cauză a furiei baroanei Nicholson: anume că vede cum interese bătute în cuie îi anulează misiunea şi că descoperă că ea nu este decît corul de pe o scenă prost luminată, şi nu o Cassandră în rol principal. (Asta sună atît de familiar încît este aproape o certitudine). Cealaltă posibilitate este că UE a ajuns să fie atît de îngrijorată de eşecul Guvernului de a înţelege realitatea, încît i-a cerut baroanei Nicholson să-l sperie pe premierul român prin blam public. În acest caz, ea nu are habar (şi nici experienţa necesară pentru a înţelege) cu cine are de-a face. Ceea ce este mare păcat pentru că, dacă ar reuşi să arboreze o anumită demnitate în relaţiile cu Guvernul şi să abordeze anumite teme centrale, cum ar fi limitarea libertăţii presei şi proasta administrare a bugetului de stat, s-ar putea face unele progrese. Pe de altă parte, dacă va continua să arunce cu insulte, singurii care vor avea de suferit vor fi, ca de obicei, românii.

Vivien Ashton, fost consilier al FPP IV Muntenia şi al Bursei de Valori din partea British Know How Fund