ANALIZE Capcana Obama

Ceva extraordinar s-a întâmplat în România, în 2004. Traian Băsescu, ce flirta deja de ani buni cu o carismă de macho foarte populară, şi-a folosit abilităţile politice redutabile pentru a câştiga alegerile şi se părea că România urma să se schimbe definitiv.

Deşi nu sunt român, am ieşit pe străzi cu prietena mea pentru a sărbători vestea. Mi-au trecut pe la ureche vorbele cuiva: "Nici nu-mi pasă dacă ne fură; îl iubesc atât de mult!" Cuprins de entuziasm, nu m-am oprit să mă gândesc de unde venise această remarcă extraordinară.

De fapt, 15 ani de tranziţie creaseră în România o situaţie foarte diferită, la un nivel psihologic profund, faţă de cea din 1990. În 1990, oricât entuziasm existase, fusese negativ: sloganurile erau "Jos comunis­mul!" şi nu "Sus Coposu!", iar până în 1996 mesajul devenise mai vag, un "Jos Guvernul!" care, în mintea celor mai mulţi, includea partidul de guvernământ, partenerii săi de coaliţie, opoziţia şi, de fapt, întregul sistem politic. Cu toate aces­tea, este incredibil de greu să trăieşti într-o stare de cinism constant şi profund. Aşa că, de-a lungul acelor ani a apărut nevoia de cineva "care să ne conducă" - nu un alt Antonescu (cu excepţia câtorva extremişti) şi nici chiar un alt Vlad ţepeş (pentru că acea dorinţă exprimată este o simplă conexiune dintre ceva mult mai adânc în psihicul românesc - dorinţa de a avea un conducător bun - şi cinismul că orice "bun conducător" ar fi meschin şi crud - adică rău). Mai bine cineva inteligent, nu corupt - genul de leader despre care oamenii au crezut că există în alte ţări, acolo, în Occident, iar Băsescu, cu stilul său intempestiv, presupusa deschidere şi chiar acel mic joc video cu ardeii iuţi de pe site-ul său, părea să fie exact acea persoană. Sau, mai degrabă, consilierii săi electorali au înţeles corect dispoziţia naţională şi au modificat "produsul" pentru a se potrivi cu aceasta. Susţinătorii săi au avut sentimentul că, votând cu Băsescu, participă nemijlocit la schimbarea României.

Aşa că în 2004 nu s-a mai scandat "Jos Guvernul!", ci oamenii au ieşit pe străzi să se bucure împreună.

Obama a reuşit o lovitură similară în Statele Unite. Folosind un discurs punctat cu fapte clare şi promisiuni dulci, acesta a reuşit să atragă de partea sa numeroşi oameni cu vederi diametral opuse, dându-le sentimentul că, prin votul lor pentru el, realizau ceva. "Nu Bush!" era similar cu "Jos Guvernul!", în sensul că mesajul era definit de ceea ce oamenii nu doreau, şi nu prin ceea ce doreau. Atât România, cât şi, din câte se pare acum, Statele Unite, au căpătat liderul pe care şi l-au dorit, însă a devenit clar imediat după aceea că nimic nu s-a schimbat şi că totul a rămas la fel ca înainte.

Vina nu aparţine nici României şi nici Statelor Unite, cele două ţări fiind cazuri particulare ale unei reguli general valabile, aplicate unui specific local. Cei mai mulţi oameni participă foarte puţin la deciziile politice pe care le ia ţara. Iar în cazurile în care participăm - atunci când decidem dacă să dăm o anumită şpagă, să acceptăm un avantaj sau să facem o favoare - ne simţim obligaţi de necesităţile economice să acţionăm într-un anume fel şi avem sentimentul că, de fapt, nici nu avem de ales. Cu toţii ne simţim frustraţi de această stare de lucruri, iar mediul politic, sesizând corect această frustrare, s-a specializat în a oferi ceea ce pare o soluţie - îndepărtarea unuia şi aducerea altuia într-o anume funcţie - deşi această soluţie nu este decât un act îndreptat într-o direcţie complet diferită, un act important, din anumite punc­te de vedere, dar nicidecum o soluţie la toate problemele ţării. Un lider carismatic este un om care face să pară că el este de fapt soluţia. Un mare lider este un om care face să pară că toate schimbările pozitive din societate sunt munca lui, în timp ce schimbările negative sunt efectul rezidual al celor care nu au participat la această operă. Esenţa este că politicienii manipulează societatea, dar cultura creată de societate este cea care-i controlează pe politicieni.

Cu toate acestea, este mult mai uşor să votăm, decât să ne schimbăm comportamentul de zi cu zi. A schimba societatea înseamnă că, în primul rând, foarte mulţi oameni trebuie să înveţe să se comporte diferit, chiar dacă asta va însemnă că vor fi singuri în demersul lor foarte mult timp, chiar dacă toţi cei din jur îi vor considera idioţi şi chiar dacă, pe termen scurt, şansele de a schimba ceva sunt zero. Pe de altă parte, a merge la vot este un act izolat, de unică folosinţă, iar Marx s-a înşelat: oamenii nu votează conform intereselor clasei din care fac parte şi, foarte adesea, nu votează nici măcar aşa cum le dictează interesele lor economice specifice. Oamenii cel mai adesea votează pentru ceea ce speră că se va întâmpla în viitor. Aşa cum un om pe punctul de a se îneca nu este interesat să ştie tehnicile de resuscitare ale salvamarului ce se grăbeşte spre el, aşa oamenii votează pentru candidatul ce reuşeşte cel mai bine să-i convingă că le va realiza aspiraţiile. Aşa se pare că s-a întâmplat în Statele Unite, unde, acum că a devenit clar că irakienii nici pomeneală să danseze hora, că retragerea trupelor din Irak este înlocuită de suplimentarea trupelor din Afganistan, că est-europenii se simt abandonaţi în mâinile Rusiei şi că vest-europenii consideră în continuare că Statele Unite sunt un monstru barbar al cărui comportament trebuie îndreptat prin umilinţă, sondajele arată că popularitatea lui Obama este într-o continuă scădere.

Despre evenimentele din 2004-2008 care, dacă nu vor conduce la o înfrângere a PD, au schimbat definitiv dispoziţia de la optimismul permanent la cinismul restaurat, voi, dragi cititori, ştiţi chiar mai multe decât mine. Dar puteţi învăţa un lucru din experienţa noastră de aici, din Statele Unite - cinismul privitor la relaţiile interpersonale, la micile schimbări ce nu sunt deloc politice, ci spirituale, dar care conduc la efecte politice, este întotdeauna un lucru rău. Iar cinismul privitor la caracterul, promisiunile şi abilităţile liderilor politici nu este doar sănătos, ci şi necesar pentru supravieţuirea societăţii. Trebuie să mergeţi la vot? Da, şi trebuie să votaţi pentru politicianul al cărui program vi se pare cel mai consecvent cu o Româ­nie mai bună. Dar nu trebuie să deveniţi entuziaşti, pentru că asta va spori riscul de a cădea în capcanele celor care îşi pun farmecul în undiţă pentru a vă prinde. Şi nu trebuie să uitaţi că orice promisiune de salvare prin vot este cea mai rea formă de propagandă, o propagandă mai rea decât propaganda comunistă prin aceea că vi se serveşte atât de subtil şi atât de pătrunzător încât, fără măcar să o simţi în aer, devine mult prea uşor credibilă.