Apocalipsa chimică

Există o vorbă, aceea că "trebuie să învăţăm din istorie". Ceea ce presupune, desigur, că istoria este o sursă utilă. Însă în acest caz, nu. Să examinăm faptele.

De când a început războiul civil în Siria, dictatorul de la Damasc îşi gazează cu regularitate poporul. Cele dintre atacurile chimice ale trupelor lui Bashar Al-Assad sunt efectuate din elicopter. Pur şi simplu prin aruncarea unui butoi din plastic umplut cu substanţe toxice. Merge orice, de la umilul clor până la gazele neuro-paralizante.

Această campanie nu are precedent în istoria ultimei sute de ani. Iată de ce istoria, de data aceasta, nu este un ghid bun. Nici măcar în cel de-Al Doilea Război Mondial combatanţii nu s-au gazat sistematic unul pe celălalt pe câmpul de bătălie. Adolf Hitler, unul din principalii criminali ai epocii moderne, a refuzat să dea ordinul de a se folosi gazele de luptă dezvoltate în laboratoarele germane. (Desigur, nu din spirit umanitar. Unul din motive era teama, justificată, că Aliaţii vor riposta în acelaşi fel).

Armele chimice au fost considerate, în ultima sută de ani, dincolo de limitele acceptabilului. Motivul este clar. Primul Război Mondial. Atunci s-au folosit, pentru prima şi ultima dată într-o campanie de anvergură, gaze dezvoltate de chimiştii moderni. Au murit, în chinuri infernale, aproape 100.000 de oameni. De zece ori mai mulţi au fost schilodiţi. Opinia publică din toate ţările a fost şocată.

Rezultatul a fost o serie de convenţii internaţionale care au scos în afara legii armele chimice. Acestea au mai fost utilizate în operaţiuni punctuale, de exterminare. Armata japoneză le-a utilizat în China, iar Sadam Hussein a aruncat cu gaze toxice peste un sat de kurzi. Însă ca arme de război, nu.

Până acum. Ceea ce se petrece este nou. Un stat contemporan - Siria - produce şi foloseşte sistematic gaze toxice. Asta în secolul XXI, când oricine are un telefon cu care poate să filmeze şi să încarce pe Internet imaginile precum acelea din Douma, cu copii în agonie.

Să mergem la cauza profundă. Aceasta se numeşte Rusia. Regimul lui Vladimir Putin a aruncat peste bord orice reţineri morale. A ordonat asasinate cu arme chimice sofisticate, chiar pe străzile Europei. Şi-a eliminat criticii otrăvindu-i cu poloniu radioactiv sau cu dioxină. Dezvoltă arme nucleare bizare, al căror scop pare să nu fie unul militar, cât acela de a face de nelocuit Pământul pentru secole întregi. Iar acum sprijină şi justifică un regim-marionetă care îşi gazează cetăţenii în văzul lumii civilizate.

De ce? Aici cred că mulţi observatori greşesc. Armele acestea nu au o utilitate militară clară. Şi nici nu sunt folosite în primul rând pentru a semăna teroare pe ici, pe colea, prin deşert.

Vladimir Putin ştie ceva. (Sau îşi imaginează că ştie). El este ferm convins că Occidentul este în declin. A văzut politicieni slabi, timoraţi de o opinie publică care s-a refugiat într-un pacifism patologic. Iar intenţia lui este una revoluţionară. El vrea să paralizeze democraţiile occidentale. Iată de ce, în mod deliberat, el a deschis cutia Pandorei.

În 1975, circa 70% dintre membrii Congresului american aveau experienţă militară (de regulă erau foşti ofiţeri superiori). În prezent, doar 20%. La nivelul publicului general, declinul a fost şi mai dramatic. Acum câteva decenii votau doar bărbaţii. (Nu discut acum dacă era bine sau rău. Era un fapt). Iar pe atunci exista serviciul militar universal. (În multe state deveneai alegător după vârsta la care erai luat la oaste).

Acum, situaţia s-a inversat. Nici elitele şi nici votanţii nu mai ştiu ce este războiul. (Războiul total, mai ales). Nu îi înţeleg logica, nu îi cunosc mecanismele. Şi, mai ales, nu îi înţeleg psihologia. Niciodată în istoria civilizaţiei europene nu s-a mai întâmplat asta. Elitele europene aveau, până de curând, o cunoaştere profundă a artelor războiului. Citiţi biografiile politicienilor secolului XX.

Această nouă şi primejdioasă slăbiciune, incapacitatea de a reacţiona la o ameninţare existenţială, a fost sesizată. De conducerea de la Kremlin. De comuniştii de la Pekin. Şi chiar de dictatorul din Coreea de Nord. Putin şi alţii asemenea lui sunt convinşi că Occidentul nu îi va urma pe drumul întunecat către armele extreme, ale Apocalipsei.

Acesta este scopul lor. Se cheamă "supremaţie". Ei doresc să ajungă într-un loc de unde pot profera (şi, eventual, executa) ameninţări de neimaginat pentru democraţiile vestice. Şi la care acestea nu pot formula un răs­puns simetric.

Statele occidentale încă nu înţeleg cu cine au de-a face. Actualul Prim-Ministru britanic, spre exemplu, a afirmat că a ordonat loviturile aeriene din Siria pentru a curma "suferinţa copiilor". Este un sentiment nobil, însă o naivitate strategică. Prin natura lor, armele chimice nu îi ţintesc doar pe copiii din Homs sau Alep. Atacată este însăşi ordinea internaţională. Iată de ce naţiunile civilizate trebuie să considere un răspuns unit şi ferm. Prea multe linii roşii au fost călcate.