Apologetica

Parcă niciodată politica românească nu a fost mai defazată, iar minciuna politică nu a fost mai revoltătoare ca în această perioadă de criză. După ce au încercat să ascundă efectele previzibile ale crizei mondiale în prognoze nerealiste privind creşterea economică continuă a economiei româneşti, mulţi politicienii sau economiştii au căutat să liniştească spiritele. Poate de aceea data de 24 octombrie a şi trecut nebăgată în seamă în România, chiar dacă acum e mai relevantă ca oricând, căci în urmă cu 79 de ani se prăbuşea, în "joia neagră", bursa new-york-eză, declanşând ceea ce a rămas în istorie drept "marea criză". Dar, pentru că românii - nu-i aşa - nu sunt pregătiţi pentru adevăr, aşa cum nu sunt pregătiţi nici pentru vot în colegii uninominale, şi în general pentru orice nouă experienţă, s-a preferat să se discute despre orice altceva.

Această autosuficienţă nu are însă vreun fundament intelectual, ci doar o superficială bază ideologică. Căderea, aproape fără rezistenţă, a regimurilor comuniste din Est a apărut atât de evidentă încât îmbrăţişarea ideologiei adverse, învingătoare clară, a fost singura soluţie luată în calcul. Foştilor comunişti, mulţi deveniţi capitalişti de succes, ca şi foştilor anticomunişti, le este deci dificil, dacă nu imposibil, să analizeze lucid situaţia actuală. Nu pot accepta că s-ar putea ca sistemul la care au aderat cu tot sufletul şi care le-a creat atâtea avantaje s-ar putea să nu mai fie apt să funcţioneze în lumea complexă a secolului XXI.

Nu, pentru aceşti apologeţi capitalismul a fost folosit în abuz de oameni lipsiţi de scrupule, dar nu poate dispărea. E un fel de dat natural, şi natura nu dispare. Dar dacă, vorba celor de la New Europe în numărul de la începutul lunii octombrie al săptămânalului, "capitalismul a murit deoarece colegul său a murit"? Dacă lupta cu comunismul a modelat atât de mult capitalismul încât l-a transformat într-o simplă ideologie care nu poate supravieţui fără adversar?

Că presa, în bună parte, s-a lăsat antrenată cu voluptate în această strategie nu e de mirare, căci şi mass media se află sub efectul aceleiaşi vrăji. Şi nu doar în România. Orice era bun pentru a pune în surdină o dezbatere serioasă despre criză şi efectele ei. Aşa că divorţurile vip-urilor au fost la modă, fie că la noi era Mihaela Rădulescu, fie că la americani era Madona. Aşa că nu capitalismul e de vină, ci cupiditatea, natura umană rea, corupţia. Ca şi când toate acestea nu ar fi fost întreţinute de sistem. Ataşamentul faţă de capitalism ţine de apologetică, nu de ştiinţă. E ca şi când o nouă religie, a profitului fără limite şi a societăţii fără morală, ar deţine un adevăr absolut.

Şi cum se mai repetă istoria! La fel ca acum 80 de ani victimele colaterale sunt mai întâi liberalismul, mai apoi democraţia. Dar nu liberalismul, nici economia de piaţă sau democraţia sunt vinovate pentru deriva capitalismului. Gândit doar ca o ideologie militantă capitalismul s-a complăcut, mai ales după 1989, într-o iluzorie doctrină a sfârşitului ideologiei şi istoriei. Promovând o societate închisă, întoarsă spre un trecut - religios, social, politic sau cultural - care nu mai are nimic în comun cu societatea actuală, capitalismul s-a transformat într-o gaură neagră. Apologetica nu e altceva decât expresia neputinţei în faţa unei lumi în schimbare. Iar această criză - anticipată de mulţi, fără însă ca orbirea ideologică a liderilor să fi fost în vreun fel afectată - fie va schimba apologetica în logică, fie va conduce, ca şi precedenta "mare criză", la refugiul spre "lucrurile simple", spre dictaturi şi societăţi închise.