Arendaşii puterii

Ciudată invenţie şi democraţia! Poporul, deşi este depozitarul inalienabil al autorităţii democratice şi, cel puţin teoretic, beneficiarul ei principal, nu conteneşte să dea dovezi de cîrcoteală, dacă nu chiar de ridicare directă împotriva democraţiei. De cealaltă parte, mandataţii puterii democratice sunt din ce în ce mai radicali în discursurile şi acţiunile lor anti-democratice. Fiecare ar vrea o "democraţie a la carte". Doar cu ingredientele care-i convin. Dacă sunt la putere, ar vrea ca autoritatea executivă să fie descreţionară, iar mandatul de ministru inamovibil şi inatacabil, timp de patru ani! Autoritatea parlamentară, prin "compensaţie", ar trebui să fie limitată, o singură cameră şi aceea cît se poate de mică, dacă s-ar putea dotată doar cu funcţia de aprobare a legilor propuse de guvern, cea de respingere fiindu-i ablatizată. Ori ţinută în rezevă, pentru vremea cînd partidul respectiv s-ar putea găsi în opoziţie! Cît despre puterea judecătorească, ea ar trebui să-şi vîre nasul doar acolo unde-i fierbe oala, adică peste tot, cu excepţia afacerilor necurate ale celor de la guvernare. Drepturile cetăţenilor trebuie proclamate, desigur; respectate, însă, doar cu limite. Condiţia este ca în exercitarea drepturilor lor, cetăţenii să nu jeneze, ori Doamne păzeşte!, să nu încalce drepturile şi libertăţile nelimitate ale guvernanţilor, mai ales cele pe care şi le iau cu de la sine putere, peste toate prevederile legale, ori constit­uţionale.

Prin mai toate marile şi titratele democraţii ale lumii, sindromul anti-democratic este uşor sesizabil. România este însă locul în care dubla contradicţie - "poporul contra democraţiei" plus "conducătorii contra democraţiei" - poate fi contemplată în toată splendoarea absurdităţii sale.

După două zeci de ani de tranziţie, România se află în faţa unei premiere politice: căderea unui guvern pe o moţiune de cenzură. În dinamica firească a guvernării democratice, acesta este un non-eveniment. Nimic mai firesc ca exercitarea puterii să se sprijine pe o bază majoritară de reprezentare parlamentară, iar cînd aceasta nu mai există, sau s-a format alta, guvernul în funcţie să-şi piardă autoritatea executivă, preluată de un altul, sprijinit parlamentar de o nouă majoritate. De ce este prezentat, la noi, acest fapt natural al Democraţiei ca o catastrofă apocaliptică? Ba, mai rău, ca pe o "aberaţie" a democraţiei? Pentru că argaţii puterii, cei ce servesc doar un singur interes, pe cel al arendaşilor puterii, sunt îngroziţi de posibilitatea de a-şi pierde funcţiile, privilegiile şi aura puterii ce se răsfrînge niţeluş, cîtuşi de puţin, şi peste capetele lor, umil plecate.

Adevărul şi pericolul care confruntă societatea românească, astăzi, nu are nimic de a face cu schimbarea guvernelor, cu eventuala organizare de alegeri anticipate, ori cu posibila schimbare a deţinătorului mandatului prezidenţial. În condiţii de minimă normalitate democratică, toate acestea nu ar trebui să influenţeze în niciun fel natura şi stabilitatea regimului democratic; dimpotrivă ar trebui să contribuie la creşterea viabilităţii sale. Din păcate, însă, România întruneşte astăzi condiţiile pentru crearea unui alt tip de regim politic, în care acţiunile anti-democratice ale guvernanţilor, sprijinite sau nu pe abuz legislativ/constituţional, sunt aplaudate şi susţinute de o majoritate populară, direct sau indirect manifestă, care mandatează o guvernare autoritar-discreţionară, aşezată sub faldurile unei "democraţii" populist-telenoveliste, ori pur şi simplu a unei democraţii ficţionale, închipuite. Aceasta este punctul victoriei depline al arendaşilor puterii, împotriva deţinătorilor ei de drept! Aproape nimic nu le mai stă în cale pentru a-şi realiza visele de mărire, putere şi bogăţie, dorinţele sau capriciile cele mai obscure, pentru a-şi refula pornirile, frustrările, răzbunările sau pentru a-şi etala discreţionar, ostentativ, beţia puterii de care se pot, în sfîrşit, lăsa cuprinşi în voie. Poporul, sau măcar atîtea din voturile sale cît e necesar să faci o majoritate, ori un mandat, îi aplaudă, îi susţine, îi alege, cerînd în schimb doar fărîma de pîine, bruma de salariu mi­nim, minimum alo­caţi­ei de şomer şi dez­moş­tenit social, iar dacă nu se poate nici asta, atunci, măcar promisiunea telegenică, iluzia, că o vor primi vreodată!

Aici ne aflăm, pe ultimul promontoriu, firav şi friabil, al democraţiei, privind în abisul oceanului populist-totalitar, care ne cheamă cu cîntecele sale de sirenă, ne fascinează, ne amorţeşte conştiinţa critică şi ne hipnotizează! A cîta oară în scurta şi obsedant repetitiva noastră istorie politică modernă?