Arest cetăţenesc

În ziua de astăzi, spui ceva şi analiştii de meserie înţeleg exact altceva, aşa că încep printr-o clarificare. Nu ştiu sigur cine e vinovat în cazul George ("Gigi") Becali, dar sper ca Justiţia să dea un verdict rapid şi corect. Iar dacă se va dovedi că a fost vorba de o privare ne-legală de libertate, verdictul trebuie să fie şi dur. E inacceptabil ca cineva să-şi trimită pe străzi gorilele înarmate pentru a-i ridica şi ancheta pe unii cetăţeni (oricît de hoţi de maşini ar fi aceştia). Pe de altă parte, mă întreb de ce Poliţia a demarat ancheta abia după două luni. În fine, mitingul de la miezul nopţii, în faţa tribunalului, mi s-a părut inacceptabil. Mai ales pentru că autorităţile au asistat, placide, la tulburarea liniştii publice.

Acum, pentru că nu pot fi bănuit (sper) de vreo simpatie pentru vreuna dintre părţile acestui scandal, să trecem la chestiuni de principiu. Are dreptul un cetăţean să "îşi facă singur dreptate"? Răspunsul nu e atât de simplu precum pare. Dacă ne referim la substituirea autorităţilor cu interogatorii prin baruri şi pumni împărţiţi de "badigarzi", evident că răspunsul e negativ. Dar dacă ne referim la simplul act de a aresta pe cineva atunci când autorităţile nu pot sau nu au timpul să intervină?

Practica aceasta există şi este legală în multe sisteme democratice. Se cheamă "arest cetăţenesc" (citizen"s arrest). Ea există în practic toate statele americane. În esenţă, oricare cetăţean poate să-l aresteze pe infractorul care comite un delict sau poate fi solicitat de poliţie să participe la arestarea acelui individ. În Canada, spre exemplu, un cetăţean poate să aresteze, fără mandat, şi pe cineva care încearcă să scape de sub escorta autorităţilor ori dacă, proprietar fiind, găseşte pe cineva care i-a pătruns, nelegal, pe proprietate. În Statele Unite, se consideră, adesea, drept "arest cetăţenesc" şi actul unui ofiţer de poliţie care intervine în afara jurisdicţiei sale teritoriale.

Evident, "arestul cetăţenesc" nu înseamnă că ai dreptul de a-i încuia în pivniţă pe presupuşii infractori. Cel care a efectuat arestul e obligat să notifice poliţia de îndată ce acest lucru devine posibil. De asemenea, cel care a efectuat arestarea este răspunzător penal pentru eventualele abuzuri. Prin urmare, regulile, circumstanţele şi limitele arestului cetăţenesc sunt clar enunţate. În Australia, spre exemplu, cetăţenii au la dispoziţie o adresă de Internet de unde se pot informa cu privire la condiţiile în care pot opera un asemenea arest.

Arestul cetăţenesc este recunoscut şi în Europa. Evident, el este întâlnit în legislaţia britanică şi irlandeză. Dar şi legislaţia continentală îl admite. În Suedia şi Finlanda oricine poate aresta pe altul nu doar în flagrant, ci oricând există un mandat emis pe numele acelei persoane. În Portugalia şi Franţa poţi aresta pe cineva pe care îl prinzi în timp ce comite o faptă care e pedepsită cu închisoarea. Legea din Germania este mai restrictivă, pentru că enunţă o condiţie suplimentară: ca identitatea făptuitorului să fie incertă (deci reţinerea să aibă sens şi ca măsură de identificare).

În proiectul noului Cod de Procedură Penală este admis, la art. 310, dreptul fiecărei persoane de a-l prinde pe făptuitor, dacă acesta este suprins în flagrant. Nu sunt recunoscute sau admise, din păcate, alte situaţii, cum ar fi cazul infracţiunii consumate, dar pentru care a fost emis un mandat. E specificată şi obligaţia de a-l preda "de îndată" pe suspect, împreună cu eventualele probe. Nu se precizează însă ce înseamnă acest "de îndată". Cea mai gravă lipsă a proiectului de lege este că nu stabileşte reguli cât de cât precise. Aşa cum stau lucrurile, este doar un minuscul pas înainte faţă de actualul Cod (art. 465), care precizează doar că odată reţinut, suspectul trebuie "condus înaintea autorităţii". Nu e enunţată nicio denumire specială a procedeului sau a dreptului de arest cetăţenesc, cititorul trebuind să-l deducă dintr-un singur rând din paragraful articolului ce tratează "infracţiunea flagrantă".

Lipsa de claritate, în cazul legislaţiei româneşti, este efectul unei culturi juridice etatiste în care drepturile şi competenţele cetăţenilor sunt tratate cu totul ancilar în raport cu drepturile şi competenţele "organelor". Altfel spus, cetăţeanul este văzut ca un asistat perpetuu, iar orice iniţiativă cetăţenească e privită sub specia unei uzurpări.

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că şi statele care recunosc şi reglementează arestul cetăţenesc tratează aspru sechestrarea de persoane, chiar când aceasta se face sub pretextul recuperării unui prejudiciu. În Decembrie 2008, fostul star al fotbalului american O.J. Simpson a fost condamnat pentru "răpire" şi alte infracţiuni. Ce făcuse el? Împreună cu trei complici, îl ţinuse într-o cameră de hotel, sub ameninţarea armei, pe un individ pe care îl acuza că furase câteva trofee sportive (cu care Simpson făcea comerţ). A primit nouă ani de închisoare, pe care în prezent îi execută.