Atenţie, cad mituri!

Politica românească se apropie, încet dar sigur, de momentul care o va despărţi de miturile create cu grijă şi deloc dezinteresat la umbra tranziţiei.

Unul dintre cele mai persistente este cel al "social-democraţiei". Iniţiatorul şi cultivatorul său cel mai sîrguincios a fost omul politic Ion Iliescu. Înainte de a fi mit, "social-democraţia" a fost introdusă pe scena post-decembristă ca o ideologie. O necesitate, pentru a da un surogat de identitate FSN-ului, transformat din autoritate ad-hoc, de natură statală, în partid politic. Sintagma nu avea mare legătură cu sumarul program politic al FSN-ului sau cu vreo tradiţie semnificativă în spaţiul politic românesc. În Europa, partidele de stînga erau fie "socialiste", fie "comuniste". Social-democraţia s-a dezvoltat ca fenomen politic consistent doar în Germania, de unde a inspirat cîteva spaţii adiacente, nordicii în special. Evident, situaţia României post-decembriste nu avea nimic care să trimită la un asemenea referenţial particular. Pe fondul virulent anti-comunist al proceselor politice care au dus la prăbuşirea dictaturii şi, ulterior, la re-constituirea "partidelor istorice", FSN-ul nu-şi putea permite luxul de a se proclama partid socialist, ori comunist! Drept pentru care şi-a agăţat la pălărie pana social-democraţiei, un simplu ornament.

Termenul a prins şi s-a transformat repede din ideologie în mit. Şi nu întîmplător! În primul rînd pentru că FSN-ul şi urmaşii săi politici nu au putut respecta canoanele, fie şi firave, ale unei ideologii de stînga. Toate deciziile semnificative care au determinat reformele din România tranziţiei sînt de inspiraţie neo-liberală, fiind impuse de strategiile FMI sau de dinamica negocierilor de integrare în Uniunea Europeană. Cu excepţia, desigur, a deciziilor anti-reformă, care, însă, nici ele nu au ceva de a face cu social-democraţia. Deciziile anti-reformă au avut două efecte majore: să anestezieze sistematic electoratul lui Ion Iliescu şi să deschidă larg porţile "ingineriilor" economico-financiare pentru cei care, punîndu-se sub larga sa oblăduire politică, aveau interese mult mai meschine de rezolvat. A se vedea declaraţiile de avere, la zi, ale liderilor politici "social-democraţi"! Mitul a servit mult mai bine decît ideologia, pe toată lumea! Ion Iliescu a captat un filon politic şi electoral major, cu care şi-a impus autoritatea pe scena politică internă şi a dobîndit o onorabilă carte de vizită internaţională, "iezii săi neastîmpăraţi" au putut să-şi vadă în voie de acumularea averilor personale, iar alegătorii şi-au primit la timp "morfina", sub formă de promisiuni şi tot mai slabe compensaţii, ajutoare, subvenţii, economate şi pomeni publice organizate în preajmă şi cu ocazia diferitelor evenimente electorale.

Discrepanţa dintre mit şi realitate a început să fie sesizată, chiar şi de către electoratul tradiţional al "social-democraţiei", în momentul în care s-a pus problema transferului de autoritate în cadrul partidului, de la Ion Iliescu, la Adrian Năstase. Pe de o parte, primul nu s-a străduit decît de ochii lumii să sugereze că acest transfer este "natural" şi dorit de el. La fiecare mişcare ce părea să anunţe trecerea de la "Era Iliescu" la "Era Năstase" în sînul partidului aveau loc mişcări de recul, liderul istoric fiind de fiecare dată rechemat la rampă. Pe de altă parte, Adrian Năstase nu are nici pe departe datele sociale şi psihologice care să-l facă elegibil pentru "moştenirea Iliescu". Năstase ar fi putut moşteni putere lui Iliescu, dar nu şi autoritatea, cu atît mai puţin electoratul acestuia. De aceea, în locul unei perioade line de tranziţie, în partidul "social-democrat" s-a instalat o cruntă bătălie pentru putere. Ion Iliescu a pierdut ceva. Întrebarea este cît au cîştigat uzurpatorii săi?

Filonul politic şi electoratul super-fidelizat, pentru care identificarea cu "liderul istoric" este masivă, rămîn la Ion Iliescu, chiar dacă nu le va putea fructifica cu cine ştie ce rezultate politice, prin eventuala iniţiere a unui alt partid. Cu siguranţă, însă, ele nu vor putea fi folosite de noii deţinători ai puterii în partidul "social-democraţiei". Acreditarea internaţională prin integrarea deplină în familia partidelor de stînga europene nu va ţine loc de legitimare politică internă, iar iluzia preluării filonului politic de la Ion Iliescu, pe această cale, ar putea să fie ruinătoare pentru partid şi actuala lui conducere.

Criza de autoritate este coşmarul care nu va părăsi nici un moment actuala formulă de conducere a "social-democraţilor". Bătăliile dintre baronii de la centru, pe de o parte, iar pe de altă parte între "centru şi periferie" vor împiedica constituirea oricărei autorităţi solide.

În sfîrşit, electoratul tradiţional dă semne de nervozitate. Nu şi-a mai primit la timp doza! De iluzii asezonate cu ceva mălai, făină, zahăr! Actuala guvernare are alte priorităţi şi, oricît s-ar teme de "votul de penalizare", nu va avea cum să cruţe suferinţele celor care sînt condamnaţi să rămînă dezmoşteniţii tranziţiei, adică electoratul lui Ion Iliescu. Pe scurt, mitul crapă, măştile stau să cadă, iar scadenţele electorale nu anunţă nimic bun pentru cei care l-au utilizat şi abuzat în tot acest timp.

Realitatea crudă, la care trebuie să se trezească "proletarii" României, este că nu au un partid social-democrat şi este foarte probabil că nu-l vor avea curînd. Dacă sindicatele n-ar fi fost din timp aservite politic, mai credibilă ar fi fost apariţia unui partid socialist-laburist, pe structura lor. Mitul "partidelor istorice" s-a prăbuşit o dată cu ieşirea din scenă a PNŢ-ului. Cît despre mitul "liberalismului românesc", nici el nu se simte prea bine. S-ar putea ca actualul ciclu de guvernare să-i fie fatal.

Aşadar, stimaţi concetăţeni, aveţi grijă cum umblaţi pe cărările politicii: de peste tot, cad mituri!