Aţi spus, cumva, război?

Cultura modernităţii a inclus, încă din fazele primare ale formării sale iar, mai apoi, a păstrat-o ca pe un giuvaer de preţ, promisiunea de a exclude războiul din viaţa societăţilor croite după noile principii. Drumul de la utopie la practică părea în sfîrşit deschis. Fără îndoială, această promisiune nu îşi are rădăcinile în cîmpul politicii. Exotica floare a răsărit în grădina meditaţiei filosofice, parcela rezervată Eticii. Acolo a cultivat-o Kant (Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf, 1795), de acolo a luat-o Monnet, o sută cincizeci de ani mai tîrziu, încercînd să o facă temelie a unei indestructibile construcţii politice, "Statele Unite ale Europei".

Promisiunea a rămas neîmplinită. Mai rău, pe măsură ce îşi dezvoltă arsenalul de cunoaştere ştiinţifică şi capacităţile tehnologice, pe măsură ce masificarea socială devine instrument pentru creşterea performanţei economice şi soluţie instituţionalizată pentru sporirea fără precedent a resurselor politicii de forţă, modernitatea se scufundă în abisul unor războaie apocaliptice prin amploarea distrugerilor şi a consecinţelor uman-civilizaţionale pe termen imediat, mediu şi lung. Singura promisiune ţinută este amendarea radicală, de drept şi prin drept, a capacităţii statelor de a recurge la război, ca soluţie a competiţiei pentru putere, pentru resurse, prestigiu şi status în structura globală de interacţiune care rezultă din "universalizarea" treptată a modelului şi a soluţiilor modernităţii. Pactul Briand-Kellogg, Liga naţiunilor iar, mai apoi, Carta Naţiunilor Unite sunt reperele fundamentale. Urmarea fireas-că a îngrădirii masive a "dreptului statelor la război" ar fi fost, în post-modernitate, relocarea centrului de greutate al preocupărilor teoretice şi practice, în teritoriul atît de rar şi superficial explorat pînă acum, cel al "Păcii". Ce este? Cum poate fi obţinută, stabilizată, cultivată, păstrată şi făcută să rodească? Poate sau nu să fie definită şi altfel decît prin tiranica simetrie cu Războiul? Acest program există, dar nu interesează, din cale-afară, pe nimeni! Nici în lumea academică şi cu atît mai puţin în cea a practicii politice. Post-modernitatea a ales să facă ceea ce politica ştie şi este atît de tentată să facă dintotdeauna, să utilizeze forţa atunci şi acolo unde acest lucru este la îndemînă, iar pe dea-supra, promite un beneficiu important şi imediat pentru deţinătorii puterii. Nu mai avem "războaie" în sesul modern al termenului, ci un cîmp universal, la scară globală, pe care forţa militară şi para-militară se desfăşoară în voie, fără nici un fel de oprelişti, în forme tot mai complexe, cu consecinţe pe care, de fapt, nimeni nu le controlează, nici teoretic, nici practic. Un soi de "Champ de Mars", la scară globală. Din perspectiva politicii post-moderne, "noile războaie" sunt bune, aproape, la orice. Orice, capabil să maximizeze cîştigurile politice, chiar şi pe cele înguste, ale unui singur om, ale unui singur mandat. După primul mandat construit pe încheierea de urgenţă a "Erei Elţîn" şi demolarea moştenirii sale politice, pentru revenirea în cadrele ştiute ale "modelului imperial clasic", Putin trăieşte, din punct de vedere politic, din "beneficiile" războiului cu Ucraina şi ale anexării Crimeei. Sarkozy a crezut şi el că "războiul din Libia", ascuns sub năframa ideologică a unei "primăveri" care nu există şi nici nu existat vreodată, ar putea să-i asigure al doilea mandat la Elysee. A greşit calculele, dar nu de la Libia i s-a tras, ci de la insistenţa de buldog cu care şi-a hăituit predecesorul pînă l-a văzut obligat să treacă pragul sălii de tribunal în care urma să fie judecat pentru corupţie. Ce să-i faci... nu a putut să îi ierte niciodată faptul că nu l-a vrut drept succesor, ba chiar a "complotat" să îl scoată din cursă cu ajutorul unui mic scenariu de compromitere, la care au colaborat şi "serviciile" loiale Preşedintelui... de atunci! Preşedinţii Americii, de la Bush senior, la Bush junior, au avut fiecare cîte un "război" pe agendă. Adminis-traţia Obama s-a mulţumit să îl "încheie" pe cel "împotriva teroris-mului", prin uciderea ritual-simbolică (în sens hollywoodian) a lui Osama bin Laden. Urmează Trump? Dacă te uiţi mai bine, ai zice că la Teheran cineva a activat divizia de susţinere electorală a lui Trump. Nu ar fi prima dată cînd o administraţie americană ar găsi "înţelegere" pe lîngă regimul atît de anti-american al ayatolahilor. A mai reuşit şi echipa de campanie a lui Reagan. Agitaţia incongruentă din Golful Persic poate, în orice moment, să se transforme într-o semnificativă "operaţiune militară pentru pedepsirea agresorului, pentru salvarea păcii şi a securităţii internaţionale". Poporul american, recunoscător, îi pune învingătorului pe cap coroana de lauri iar, în mînă, încă un madat la Casa Albă! Deocamdată încă se mai fac calcule. Pînă la "războiul său cu jucării militare", Trump s-a asigurat cu două războaie şi jumătate, economice. Unul împotriva Chinei, altul împotriva Uniunii Europene, iar ce a mai rămas împotriva Rusiei. Măcar de ochii lumii trebuie să facă şi Trump ceva "împotrivă", altminteri, din te miri ce unghi privite lucrurile, ar putea să pară cuiva că face "pentru"! Nici Europa nu stă pe roze! Ceea ce ar fi trebuit să fie "evadarea negociată" a Marii Britanii din "lagărul" Uniunii Europene s-a transformat în bătălia de uzură Marea Britanie versus Europa. Consecinţele vor fi, însă, cît pentru un război!

Vestea bună este aceea că, oricît de serioase ar putea să pară lucrurile, nu trebuie să îşi facă nimeni griji: nu va fi nici un război! Vestea proastă, vorba celor de la Radio Erevan, este aceea că s-ar putea să avem parte de o "luptă pentru pace" atît de încrîncenată încît, în ograda globalizată a lumii, să nu mai rămână piatră peste piatră!