Autostrada SUA-China-China-SUA

Cel mai important eveniment politic al anului se desfăşoară în aceste zile şi are toate şansele să fie acoperit mediatic de zgomotul ştirilor şi al comentariilor care "fac audienţă". Ştiţi dumneavoastră, cele despre războaie, victime, morţi, spitale bombardate, copii omorîţi, crime împotriva Umanităţii, că cele împotriva oamenilor nu mai contează de mult nici cît negru sub unghie. După care vin ştirile despre scandalurile din "lumea bună", ştirile despre iminenta catastrofă financiară, ecologică, cosmică sau alimentară, cele despre activităţile "vedetelor" de toate felurile, de la şefi de state şi capete încoronate, pînă la porno-starlete, în sfîrşit, cele despre fantoşele mediatice, nişte "repere" ale spaţiilor virtuale, momîi create din te miri ce cîrpe, cîlţi şi paie, puse în par doar ca să le vadă, să le audă şi să se împiedice toată lumea de ele, pentru ca mai apoi să aibă despre ce trăncăni. Lumea şi, desigur, outleturile mediatice care din asta îşi hrănesc audienţa şi îşi adună veniturile. Despre care eveniment este vorba? Despre vizita oficială în Statele Unite a Preşedintelui Chinei, Xi Jinping şi, mai larg, despre cum şi cît contează ea în economia străbătută de furtuni a relaţiilor dintre cele două Mari Puteri.

Ne place sau nu, lumea în care trăim este modelată, nu doar politic, în planul securităţii generale şi locale, ci şi economic, social, cultural, de ceea ce se întîmplă cu şi în relaţiile dintre aceşti actori de prim-plan. În cele trei decenii care s-au scurs de la încheierea războiului rece, această lume trece de la un model structural la altul. Părăsim ordinea mondială rezultată în urma celor două războaie mondiale ale secolului XX şi ne îndreptăm către alta, generată în principal de ieşirea din ecuaţie a URSS, creşterea gigantică de putere, economică şi militară a Chinei, respectiv de modul în care Statele Unite gestionează statutul auto asumat de "unică superputere globală". Faptul că acest statul este vehement contestat, în principal, dar nu numai, de China şi de Rusia, aşterne canavaua pe care se ţese dinamica competiţiei, cooperării şi, pe alocuri, a confruntării deschise dintre aceşti trei actori principali ai puterii globale. Faptul că "Împăratul Chinei", cu suita sa cea mai aleasă, a trecut oceanul pentru a strînge mîna "străinului" care l-a numit doar acum cîteva săptămîni "dictator" este suficient pentru a înţelege că între mesajele propagandei şi miezul politicii mari la care cele două state sunt "condamnate" este o diferenţă fundamentală. Este, de asemenea, semnalul cel mai clar că atît China, cît şi Statele Unite sunt interesate şi dispuse să gestioneze tensiunile inevitabile ale acestei uriaşe tranziţii într-un cadru dominat de interesele şi regulile cooperării, chiar dacă vor avea de gestionat şi aspectele spinoase, importante, ale competiţiei şi chiar ale confruntării economice şi politice, ca parte integrantă şi inevitabilă a tabloului interacţiunilor bilaterale.

Esenţa mesajul politic cu care Xi Jinping s-a dus în Statele Unite este cît se poate de clară: gestiunea marii tranziţii pe care lumea o parcurge nu este posibilă fără un cadru stabil, dar flexibil de cooperare între China şi Statele Unite. Această punte nu este construcţia unor dorinţe, obiective, aspiraţii politice sau umane trecătoare, ci condiţia sine qua non a supravieţuirii globale. În lipsa acestei punţi ca structură de rezistenţă, lumea poate aluneca cu uşurinţă în iadul unui război în care nu vor mai exista nici învinşi, nici învingători sau al unor crize economico-sociale capabile să prăbuşească definitiv civilizaţia, aşa cum o cunoaştem astăzi. Vi se pare ceva cunoscut?

Nu vă înşelaţi deloc! Este exact fundamentul pe care s-au construit structura de putere şi relaţiile internaţionale ale perioadei războiului rece. Cei doi mari competitori, ireductibili opozanţi politici şi ideologici, SUA şi URSS, au acceptat la sfîrşitul celui de al doilea război mondial că sunt "condamnaţi" să asigure o formulă stabilă de cooperare, astfel încît relaţiile lor să poarte garanţia evitării răului celui mai mare, un război nuclear, în pofida tuturor complicaţiilor pe care această cooperare le aduce pentru fiecare dintre ei, intern şi în relaţiile cu terţe părţi. Zilele acestea, Xi Jinping s-a dus în America cu desenul de detaliu al unui condominion americano-chinez, la nivel global. Nu doar pentru a-l expune, prezenta, ci pentru a obţine acordul de fond pentru realizarea şi gestionarea lui în următorii cel puţin o sută de ani. Nu neapărat după calapodul "războiului rece", dar dacă nu se poate altfel, atunci, măcar pentru început, pornind de la acel model. Xi aşteaptă de la Biden nu răspunsuri de circumstanţă, ci semnătura şi sigiliul Americii pe Noul Concordat. Poate să mai fie necesare cîteva etape de negociere diplomatică pentru definitivarea a tot felul de detalii. Acordul "cadru", însă, trebuie bătut în cuie acum! Ori niciodată? Eu personal cred că problema lui "niciodată" a fost depăşită de multă vreme. Dacă ea ar mai fi fost o posibilitate reală, Xi Jinping nu ar fi făcut această "vizită".

Noua autostradă Beijing-Washington-Washington-Beijing cu culoare largi, dar bine separate, rezervate cooperării, competiţiei şi, pentru doritorii de senzaţii tari, chiar confruntării punctuale, este gata pentru inaugurare. În relaţia China-SUA s-a deschis a doua mare poartă a viitorului. Prima a lucrat-o, la sfîrşitul anilor 60, unul... cum îl cheamă domnule... unul, zi să-i zic... aşa... Kissinger. Mă înşel eu sau tot el a fost de curînd prin China, mai acum vreo cîteva luni, primit de însuşi Xi Jinping, deşi nu reprezintă oficial pe nimeni în politica curentă a Americii!? Ce ţi-e şi cu coincidenţele astea! Istorice!! Nu degeaba merge snoava potrivit căreia pe vremea marii confruntări chino-sovietice din anii "50, Kissinger, aflat ca şi mai ieri întîmplător prin China, l-a întrebat la un dineu oficial pe Zhou Enlai, premierul în funcţiune, cînd crede că va fi rezolvată problema spinoasă a relaţiilor chino-sovietice. Zhou a răspuns fără ezitare: într-o mie de ani! Kissinger a replicat, oarecum sceptic: nu e cam mult? Premierul chinez s-a întors către unul dintre consilierii săi şi a sporovăit cu el cîteva clipe, după care s-a întors iar către Kissinger şi i-a răspuns: da, aveţi dreptate, consilierul meu m-a asigurat că s-ar putea şi mai devreme. Dar... nu mai devreme de 999 de ani!!!