Avem un guvern, cum îl folosim?

Oricare ar fi culoarea politică şi reţeta după care se va realiza componenţa ministerială a viitorului guvern, agenda sa a fost făcută cu mult înainte ca noii miniştri să se aşeze în cabinetele cu uşi bine capitonate.

Pentru că va fi un guvern de coaliţie, cel puţin o parte din timpul iniţial al acomodării va fi ocupat de stabilirea algoritmului de lucru. Iluzia că un cabinet format pe osatura unei coaliţii politice, de guvernare, funcţionează unitar, este condus efectiv de premier şi se află sub controlul strict al majorităţii parlamentare, a fost de mult îngropată. Cam de pe vremea cînd Partidul Democrat apăra stindardul şi idealurile social-democraţiei în coaliţia cu dreapta ţărănist-liberală. Problema este cu atît mai relevantă astăzi, cu cît a deschis calea spre soluţia aparent ilogică, în care un partid aflat la guvernare lucrează din interiorul coaliţiei pentru prăbuşirea ei sau pentru compromiterea celuilalt partid, cu care împarte fotoliile ministeriale! În situaţia actuală, varianta aceasta încetează să mai fie pur teoretică, ori să mai pară ilogică. Chiar dacă nu o declară, astăzi, oricare ar fi compoziţia de guvernare, fiecare partid îşi va păstra o agendă ascunsă, pentru a face faţă competiţiei pentru prezidenţialele de anul viitor sau pentru a se poziţiona favorabil, în cazul precipitării unor alegeri anticipate; ori, încă şi mai interesant, pentru a schimba alianţele şi a forma o altă guvernare cu partidul care acum va rămîne pe dinafară. La gradul de subtilitate şi de complexitate al problemei, s-ar putea ca un mandat întreg, de patru ani, să nu fie suficient pentru a vedea dacă ecuaţia are valori reale!

A doua temă pe agenda guvernului va fi cea socială. Nu pentru că guvernul acesta ar fi format din persoane foarte sensibile la suferinţele semenilor, ori pentru că ar avea cine ştie ce înclinaţii doctrinare către social, ci pentru că, la noi, criza va bate la uşa guvernului cu mîinile sutelor de mii de şomeri, de pensionari şi alţi năpăstuiţi ai tranziţiei, care vor fi şi mai năpăstuiţi de efectele crizei ce-şi va rostogoli tăvălugul pe meleagurile noastre, în 2009. Chiar dacă nu au chef, noii miniştri vor trebui să-şi inaugureze mapele cu nişte planuri de urgenţă pentru crearea locurilor de muncă sau pentru salvarea celor puternic ameninţate; pentru dezvoltarea micro-întreprinderilor şi a serviciilor în care vor trebui să investească şi ceva fonduri, nu doar vorbe. În sfîrşit, guvernul va trebui să-şi deschidă o "ambasadă" la BNR, pentru că va fi nevoie de o coordonare foarte strînsă, minuţioasă, între programul legislativ al executivului şi măsurile de politică monetară, menite să evite o cădere speculativă sau "naturală" a monedei naţionale, care ar complica enorm soarta României şi datele crizei economico-sociale. Tot în zona socialului vor trebui incluse şi măsurile de finanţare a bugetelor de pensii şi de asigurări sociale.

Cea de-a treia problemă, cu care va fi nevoit să se ia la trîntă viitorul guvern, este un plan serios de relansare economică, bazat, cel mai probabil, pe măsurile clasice de dezvoltare a marilor lucrări de infrastructură, finanţate direct sau prin creditare de către surse ale statului. Uşor de zis, greu de făcut, dacă avem în vedere sistemul dezastruos în care este organizată activitatea de construcţii şi întreţinere de drumuri, şosele şi autostrăzi, sau dezinteresul total pentru reabilitarea şi modernizarea strategică a reţelei de transport feroviar. Dificultăţile vor veni nu doar din găsirea conceptului optim, cît dinspre partea finanţării, greu de asigurat doar prin îndatorarea statului. Lucrurile se complică şi mai mult dacă avem în vedere că un plan de ieşire din criză nu poate fi eficient fără o perspectivă de dezvoltare regională şi locală. Cum reforma din administraţie nu a reuşit să devină o prioritate pentru niciunul dintre guvernele tranziţiei noastre, iar platformele numite "regiuni de dezvoltare" au rămas doar nişte frumoase concepte prin dosarele trimise la Comisia Europeană, noul guvern va trebui să facă, într-un an, cît n-au făcut toate celelalte în două decenii.

Deşi nu pare o urgenţă, politica internaţională şi de securitate se va înscrie şi ea pe agenda noului guvern, cu teme care nu vor putea fi ocolite. România va trebui să definească un nou concept pentru participarea sa la operaţiuni şi activităţi militare internaţionale. Actuala soluţie, bazată pe improvizaţia: "Ei ne cer, noi dăm ceva, ei sunt fericiţi că nu i-am refuzat", nu mai este acceptabilă politic, nici din perspectiva partenerilor noştri, nici din cea a politicii interne. Cineva trebuie să definească limite de angajare în operaţiuni militare internaţionale, dată fiind situaţia reală şi posibilităţile foarte limitate ale României de a sus­ţine asemenea angajamente, nu doar din punct de vedere logistic şi financiar, ci şi din punct de vedere politic. În plus, întregul complex instituţional care gestionează temele securităţii naţionale încă nu s-a aşezat într-un cadru legal stabil, iar cel care zace în sertarele Parlamentului nu este nici pe departe satisfăcător. Tema trebuie reluată de la concept şi rezolvată repede, pentru că improvizaţia în acest domeniu poartă riscuri, pe care niciun guvern, partid sau preşedinte nu are voie să şi le asume. Pe deasupra, în culise, aşteaptă nişte dosare de achiziţii, în care cifrele finale ale contractelor se scriu cu nouă zerouri, iar deciziile în asemenea cazuri trebuie să poarte amprenta unor responsabilităţi politice, la cel mai înalt nivel, adică Preşedinte-Guvern-Parlament, dar nu separat, ci ca un tot decizional, coerent.

După ce rezolvă această agendă, viitorul guvern va fi liber să formuleze una proprie. Foarte probabil, abia după viitoarele alegeri legislative!