BCE nici măcar nu îşi mai ascunde aspiraţiile hegemonice

Cât va mai rezista "poleiala" democraţiei în Uniunea Europeană şi, mai ales, în zona euro? Întrebarea este perfect legitimă în contextul noii propuneri a Băncii Centrale Europene.

"BCE a lansat un apel către Bruxelles pentru a face permanent fondul de redresare", conform unui articol din Financial Times.

Adică nu va fi nicio redresare, iar fondul este necesar pentru a funcţiona ca un fel de aparat pentru menţinerea artificială în viaţă a unei structuri neviabile? Care ar fi altfel logica unei astfel de cereri? Va fi redresare sau nu va fi redresare?

Dincolo de recunoaşterea propriei impotenţe în faţa crizei, mult mai îngrijorătoare este "seninătatea" cu care BCE lansează o astfel de propunere, în ciuda asigurărilor date de autorităţile europene, conform cărora fondul de redresare are un caracter temporar.

Bineînţeles că sursele de "alimentare" ale fondului de redresare vor continua să fie împrumuturile de la bănci, de data aceasta "în comun", care vor fi ulterior monetizate de BCE.

Împrumuturile prin obligaţiuni emise de Comisia Europeană au marele "avantaj" că nu conduc la creşterea datoriilor publice individuale ale statelor din Uniunea Europeană.

Dar totul nu este decât o iluzie, după cum a declarat preşedintele Bundes­bank, Jens Weidmann, în cadrul unei conferinţe de la Hamburg.

"Ar fi iluzoriu să credem că datoria poate fi făcută să dispară doar pentru că este susţinută de UE", a subliniat Weidmann, care a făcut o comparaţie între "iluzia datoriei" şi spectacolele magicianului David Copperfield.

Apoi preşedintele Bundesbank a amintit că "finanţarea cheltuielilor bugetare din UE cu obligaţiuni comune emise pe termen lung încalcă actualul cadru de reglementare al Uniunii".

Oare Weidmann ar fi trebuit să spună direct că modul de finanţare a fondului de redresare este ilegal deoarece încalcă prevederi fundamentale din tratatele europene?

O astfel de declaraţie ar fi generat, probabil, doar titluri "atractive" în presă, şi numai pentru câteva zile, dar nu ar fi schimbat direcţia urmată de BCE, aşa cum o arată şi propunerea recentă de "flexibilizare" a tuturor programelor de relaxare cantitativă după forma Pandemic Emergency Purchase Programme (PEPP).

Jens Weidmann a mers apoi mai departe şi a subliniat că "nivelul unde se află răspunderea financiară ar trebui să fie responsabil şi pentru luare deciziilor", adică politica fiscală a primitorilor de fonduri ar trebui "externalizată" la Bruxelles, iar "în ultimă instanţă, UE va evolua atunci într-un stat federal democratic".

Dar cum poate exista un astfel de stat federal la nivel european, când este nevoie de un fond permanent de redresare, susţinut de tiparniţa BCE?

Oare crede cineva că nu va fi făcut pasul către o structură autoritară centralizată, unde votul "democratic" va fi ignorat, la fel ca şi până acum?

Cei mai importanţi beneficiari ai fondului de redresare "permanentizat", conform analizei BCE de fundamentare a propunerii, vor fi Croaţia, Bulgaria şi Grecia (n.a. sumele alocate raportate la PIB-ul din perioada premergătoare pandemiei), în timp ce Austria, Danemarca, Suedia şi Ţările de Jos vor avea cele mai mari contribuţii nete.

"Dacă este utilizat pentru cheltuieli productive şi este însoţit de reforme pentru stimularea creşterii, fondul Next Generation EU nu doar că va susţine redresarea, dar va conduce şi la creşterea rezistenţei şi a potenţialului de creştere pentru statele membre", se mai arată în analiza Băncii Centrale Europene.

Oare de unde vine acest optimism debordant al BCE?

"Ultimii 20 de ani arată că nu există niciun motiv să credem că este posibilă alocarea fondurilor pentru cheltuieli productive", scrie un cititor pe margine articolului din FT unde este amintit acest scenariu fantezist.

De ce fantezist? Pentru că rezultatele investiţiilor productive nu se văd peste noapte, iar politicienii au nevoie de rezultate acum, pentru a arăta cât de bine ştiu să gestioneze criza. Adică de pe urma fondului de redresare nu vor rămâne decât datoriile pentru generaţiile viitoare.

Iar pentru că "permanentizarea" fondului de redresare are nevoie de o tiparniţă care să meargă fără oprire, preşedintele BCE, Christine Lagarde, a lansat recent şi ideea modificării strategiei de politică monetară, astfel încât să fie permisă depăşirea temporară a ţintei de inflaţie, dacă inflaţia s-a aflat sub ţintă pentru o perioadă mai îndelungată.

O strategie similară, de ţintire a inflaţiei medii pentru o anumită perioadă, a fost anunţată recent de Federal Reserve. Din păcate, această strategie garantează declinul accelerat al puterii de cumpărare a monedei, pe fondul accentuării tendinţei de creştere a preţurilor de consum.

La aceeaşi conferinţă de la Frankfurt, Jens Weidmann a avertizat că "strategia Federal Reserve nu poate fi transferată în zona euro", deoarece "noi nu avem un mandat dual (n.a. minimizarea inflaţiei şi a şomajului)".

Avertismentul a venit după ce preşedintele Bundesbank a amintit că "Eurosistemul şi-a îndeplinit promisiunea făcută cetăţenilor Europei de a menţine preţurile stabile", iar "succesul a fost cu adevărat remarcabil".

Care este dimensiunea acestui "succes remarcabil"? De la introducerea formală a euro, în 1999, puterea de cumpărare a monedei unice a scăzut cu circa 30% până în august 2020, în condiţiile unei rate medii lunare a inflaţiei de 0,1% şi a unei rate anuale medii de 1,7%. Indicele armonizat al preţurilor de consum din zona euro a crescut în această perioadă cu 42,2%.

Această dinamică nu poate fi considerată compatibilă cu stabilitatea preţurilor, indiferent cât de mult este pervertită definiţia, şi preşedintele Bundesbank se face vinovat de promovarea unor ştiri false care subminează credibilitatea BCE.

Iar asta nu este tot. Se pare că BCE a făcut o mare greşeală şi prin împingerea dobânzilor de politică monetară în teritoriul negativ, după cum arată un studiu recent de la Federal Reserve Bank of San Francisco, cu titlul "Commercial Banks under Persistent Negative Rates".

"Atât profitabilitatea băncilor cât şi activitatea de creditare se erodează pe măsură ce creşte perioada de aplicare a dobânzilor negative, în principal ca urmare a reticenţei de transferare a dobânzilor negative către depozite", se arată în concluzia studiului de la FRBSF, realizat pe baza datelor bancare din 27 de ţări europene şi Japonia.

Autorii subliniază că "astfel este neutralizat unul dintre principalele argumente în favoarea dobânzilor negative".

Cu toate acestea, BCE continuă să aplice politica eronată a dobânzilor negative, care oricum reprezintă aberaţii din punct de vedere economic.

"Instrumentul de redresare sau fondul de redresare este cea mai mare ameninţare la adresa UE", scria profesorul finlandez Tuomas Malinen după anunţarea intenţiei de constituire a noului instrument financiar, în condiţiile în care "este foarte probabil să întoarcă ţările europene una împotriva alteia".

Şi atunci, cum poate fi împiedicată accentuarea tendinţelor centrifuge? Prin instituirea unei hegemonii construite în jurul politicilor monetare discreţionare ale BCE, în condiţiile în care politicienii sunt mai mult decât bucuroşi să facă orice, mai puţin să adopte reformele structurale fundamentale, care să permită reducerea poverii datoriilor şi să acorde o minimă şansă pentru redresarea sustenabilă.

O astfel de structură nu poate garanta decât regresul economic "sustenabil" al Europei şi reprezintă calea sigură către irelevanţă şi condamnare din partea generaţiilor viitoare pentru cei care promovează iresponsabil crearea "primului imperiu neimperial din istorie".