English
Preşedintele Federal Reserve a anunţat recent că programul de relaxare cantitativă se va restrânge treptat în perioada următoare, existând posibilitatea finalizării acestuia până la mijlocul anului viitor. În cadrul conferinţei de presă care a urmat şedinţei de politică monetară, Ben Bernanke a refuzat un răspuns clar privind planurile sale de viitor.
Refuzul vine la scurt timp după ce preşedintele Obama a declarat că, deşi a făcut "o treabă excelentă", Ben Bernanke "a stat deja mai mult decât a vrut sau decât trebuia". După o consternare de scurtă durată, pieţele şi-au reluat scăderile accelerate.
"Aproape că am căzut de pe scaun când l-am auzit pe preşedinte", a precizat Laurence Meyer, fost guvernator în cadrul Federal Reserve, într-un interviu acordat postului de televiziune CNBC. Pentru Meyer, declaraţia preşedintelui Obama a reprezentat o "concediere pe loc", fiind însoţită doar de "mulţumiri lipsite de entuziasm."
Într-un fel, reacţia preşedintelui american este justificată. Barack Obama a fost ales pe baza sloganului "speranţă şi schimbare", dar i-a dezamăgit pe americani, iar cel de-al doilea mandat al său va sta sub ameninţarea permanentă a tensiunilor sociale generate de tiparniţa lui Bernanke.
Moştenirea lăsată poporului american de fostul profesor de la Princeton poate fi evaluată prin două grafice simple. Primul arată creşterea explozivă a bazei monetare din Statele Unite, de la circa 800 de miliarde de dolari la începutul primului său mandat, până la 3,11 trilioane de dolari (vezi graficul 1).
Baza monetară reprezintă suma dintre moneda aflată în circulaţie şi rezervele constituite de către băncile comerciale la banca centrală, iar efectele creşterii acesteia sunt amplificate, la nivelul economiei reale, de către multiplicatorul monetar.
Potenţialul inflaţionist al creşterii bazei monetare este, de asemenea, expoziv, dar efectele sale s-au resimţit, deocamdată, mai ales la nivelul economiilor emergente, care au tipărit pentru a evita aprecierea propriilor monede faţă de dolar.
Încă de la iniţierea multiplelor programe de relaxare monetară, Ben Bernanke a declarat că luptă împotriva deflaţiei şi a încercat să explice că factorul primordial nu este doar salvarea Wall Street-ului, ci şi reluarea procesului de creare a locurilor de muncă. Bilanţul Federal Reserve a crescut de patru ori de la numirea lui Bernanke în fruntea băncii centrale a Statelor Unite, până la 3,41 trilioane de dolari, şi a închis, practic, orice portiţă de scăpare în faţa cataclismului economic generat de normalizarea dobânzilor.
Spre deosebire de baronul Münchausen, al cărui păr i-a permis să se autoextragă din mlaştină, Ben Bernanke a ales calea "fugii tăcute" şi a abandonării "calului" în faţa "prognozei meteo" nefavorabile.
În timp ce marile bănci şi-au stabilizat oarecum situaţia, ca urmare a transferării către Fed a unei părţi importante din activele lor toxice, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre piaţa muncii. Rata şomajului a scăzut, într-adevăr, dar mai ales pe fondul ieşirilor masive din cadrul forţei de muncă, iar rezultatul se vede la nivelul unui program federal administrat de către Departamentul Agriculturii.
Păturile sociale defavorizate primesc "cupoane" pentru achiziţia de alimente de mai mulţi ani. În 1969, circa 1,4% din populaţia SUA primea asistenţă alimentară. Ponderea a crescut până la 8,9% în 2006, când Ben Bernanke a devenit preşedinte al Federal Reserve (vezi graficul 2).
De atunci, populaţia Statelor Unite a crescut cu 5,6%, în timp ce numărul persoanelor care primesc asistenţă alimentară a crescut cu 79,6%, până la 47,68 milioane, ceea ce reprezintă 15,1% din populaţia totală.
Oricât de impresionante sunt aceste "realizări", parcă nu se pot compara cu distrugerea pieţelor libere, visul revoluţionarilor de pretutindeni şi dintotdeauna, care le-au văzut mereu ca instrumente de oprimare a maselor. Oare un asemenea succes nu îl transformă pe Bernanke în cel mai mare "revoluţionar" al tuturor timpurilor?
Pentru cititorii cărora hiperbola li se pare gratuită, trebuie să amintim că aşa-numiţii revoluţionari din ultimul secol şi jumătate, fie că purtau numele de Marx, Lenin sau Che Guevara, au acţionat doar la nivel local, cel mult continental.
Bernanke a reuşit, însă, imposibilul. Revoltele populaţiei s-au extins la nivel global, din Brazilia până în Indonezia, după preludiul reprezentat de mişcările sociale din mai multe ţări islamice în urmă cu doi ani, şi se pare că nu se vor limita la economiile în curs de dezvoltare.
Profesorul Niall Ferguson, de la Universitatea Harvard, a declarat recent, pentru CNBC, că "Parisul ar putea arde în această vară", după ce a amintit că protestele recente din Brazilia reflectă o tendinţă care se manifestă la nivelul mai multor economii emergente unde "dezamăgirea ia locul aşteptărilor privind o viaţă mai bună."
O lună petrecută, recent, în China pare să-l fi convins pe Ferguson că "guvernul (n.a. de la Beijing) este îngrijorat de perspectiva tulburărilor sociale", în condiţiile în care mai mulţi lideri politici au început să răsfoiască "Vechiul regim şi revoluţia", cartea lui Alexis de Tocqueville din 1856.
Dar de ce este vinovat Bernanke de ceea ce se întâmplă în Indonezia sau Tunisia? Pentru că autorităţile din ţări aflate la mii de kilometri de SUA au accelerat propriile tiparniţe pentru a evita aprecierea monedelor naţionale faţă de dolar. Rezultatul a fost, bineînţeles, o creştere aproape imediată a preţurilor, în special pentru bunurile de strictă necesitate, deoarece pieţelor emergente le lipseşte gradul de "sofisticare financiară" care să permită redirecţionarea suficientă a presiunilor inflaţioniste către burse sau pieţele imobiliare.
În cartea sa "Războaiele valutare", James Rickards arată că un studiu al lui Bernanke din 2002, în care profesorul de la Princeton arată cum "Fed-ul poate tipări pentru monetizarea deficitelor guvernamentale", a reprezentat planul de acţiune pentru bailout-ul din 2008 şi relaxarea cantitativă începută în 2009.
Fără niciun fel de remuşcare, Bernanke a dat apoi vina pe "victimele colaterale" ale acţiunilor sale în calitate de preşedinte al Federal Reserve, după cum mai scrie Rickards, deoarece "ţările respective sunt singurele vinovate, în urma refuzului de a permite aprecierea propriilor monede."
James Rickards pune sub un mare semn de întrebare aşa-numita calitate de expert în Marea Depresiune din anii "30 a lui Ben Bernanke, în condiţiile în care acesta alege să ignore creşterea explozivă a creditării din perioada premergătoare şi se concentrează doar asupra atenuării efectelor.
O critică şi mai dură a politicilor monetare promovate de Bernanke se regăseşte în cartea "Marea deformare, Corupţia capitalismului în America" a lui David Stockman. Fostul oficial din administraţia Reagan scrie că "salvarea nediscriminată a băncilor din septembrie 2008 a reprezentat o explozie a nebuniei la cel mai înalt nivel al sistemului politic", în condiţiile în care Bernanke şi Paulson (n.a. Secretarul Trezoreriei SUA în acea perioadă) au descris criza în termeni apocaliptici.
Între personajele cărţii lui Stockman, Ben Bernanke se află pe primul loc în lista "ticăloşilor", alături de Franklin D. Roosevelt, Richard Nixon, Milton Friedman, Alan Greenspan, Paul Krugman, Larry Summers şi Barack Obama.
Politologul Francis Fukuyama scria, în cartea sa "Sfârşitul istoriei şi ultimul om" din 1992, că extinderea democraţiilor liberale şi a capitalismului la nivel global reprezintă "punctul final al evoluţiei socioculturale a omenirii" şi "forma sa finală de guvernământ."
De atunci, Fukuyama şi-a mai rafinat poziţia şi a revenit asupra unor concluzii pentru a-şi repara reputaţia. De acest lux nu beneficiază, însă, şi preşedintele Obama, care tocmai a ţinut un discurs la Poarta Brandenburg în faţa a 4.500 de invitaţi, aflaţi dincolo de un zid de sticlă antiglonţ. În urmă cu cinci ani, Obama vorbea, în calitate de candidat prezidenţial şi fără ziduri antiglonţ, în faţa a 200.000 de germani. Oare există un semnal mai clar care să arate că "speranţa şi schimbarea" trebuie căutate în altă parte?
George Santayana spunea odată că "cei care nu îşi amintesc trecutul sunt condamnaţi să îl repete". Prin acţiunile sale în calitate de şef al celei mai puternice bănci centrale din lume, Ben Bernanke a demonstrat că nu este de ajuns să-ţi aminteşti trecutul, dacă nu înveţi lecţiile sale.
Şi astfel, într-o lume globalizată şi fără repere morale, un profesor de economie de la Princeton s-a transformat în cel mai mare revoluţionar din istorie. Dar profesorul este mult prea speriat pentru a aştepta să vadă, din calitatea sa oficială, cine va ieşi câştigător din "jocurile foamei".
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
