Bestia roşie

Vladimir Voronin este un om vrednic de milă. Rău trebuie să-i fi fost schilodite sufletul şi mintea ca să poată revărsa atîta ură, atîta dorinţă neagră de a-şi vedea semenii bătuţi, schingiuiţi şi mutilaţi, pînă la moarte, vreme în care gura debitează fără noimă cuvinte despre agresiunea altora asupra sa. Omul politic care s-a cocoţat în jilţul puterii cu ciomagul şi biciul în mînă, pentru a zdrobi spinările tinerilor, dar mai ales pentru a le nimici speranţele într-un viitor care poate să-i facă cetăţeni ai Europei, chiar în ţară la ei, nu poate fi tratat, însă, decît cu asprime. Nu doar de către istorie şi de privirea critică a viitorimii, ci de cei de astăzi, care au puterea să constate că actele sale, comise în exerciţiul unei înalte autorităţi de stat, reprezintă crime împotriva propriului popor, împotriva păcii şi securităţii internaţionale. Crime cu premeditare!

Guvernarea Voronin a avut ca obiectiv strategic ruperea R. Moldova de viitorul ei european. Distrugerea tuturor premiselor fundamentale, interne şi externe, care ar putea să fie vreodată fructificate pentru a face din R. Moldova un membru cu drepturi depline al instituţiilor europene şi euro-atlantice. Distrugerea relaţiilor cu NATO a fost o sarcină simplă. Clauza de neutralitate, strecurată în Constituţia R. Moldova, a oferit scuza perfectă pentru demolarea tuturor demersurilor întreprinse anterior, menite să asigure un parcurs de apropiere faţă NATO. În schimb, neutralitatea nu a mai fost o problemă pentru regimul Voronin, cînd în faţă i s-a pus propunerea ca Rusia să-şi instaleze noi baze permanente pe teritoriul ţării. De altfel, regimul Voronin, atît de preocupat să apere statalitatea R. Moldova, care i-ar fi ameninţată de România, nu a văzut nicio consecinţă negativă în recunoaşterea de facto a statalităţii Transnistriei, cu regimul căreia a angajat, sub aripa protectoare a politicii Moscovei, negocieri între părţi egale.

Pentru a reuşi, planul Voronin avea nevoie, neapărat, de distrugerea relaţiilor cu România. Această ţară ciudată, care, în pofida mijloacelor puţine de care dispune, în plan economic şi politic, s-a încăpăţînat să deschidă pentru R. Moldova şi cetăţenii ei, indiferent de origine sau identitate, cît mai multe şanse de integrare europeană. Uneori cu mai mult succes, alteori mai puţin. Pentru aceasta, Voronin a ridicat bariere peste bariere în calea oricăror relaţii cu România, mai ales cele care permiteau cetăţenilor R. Moldova să se bucure de un statut care le deschidea calea spre Europa. Reacţia furibundă la măsurile, altminteri foarte palide, luate recent la Bucureşti, pentru facilitarea acordării cetăţeniei româneşti pentru unii cetăţeni ai R. Moldova, arată cît se poate de elocvent că a fost atins un punct nevralgic. A doua cale pe care Voronin a utilizat-o pentru a distruge relaţia cu Româ­nia a fost OSCE-ul, folosit ca mijloc de dislocare a politicii româ­neşti din spaţiul R. Moldova. Nu-i mai puţin adevărat că, din păcate, aceste manevre nu au fost tratate la Bucureşti cu suficientă atenţie şi nici nu au fost combătute foarte energic. România a mizat pe influenţa, teoretic, mult mai mare a Uniunii Europene. Din păcate, ea nu a fost mobilizată la timp şi nici în condiţii care să zădărnicească planurile lui Voronin. Atît de îmbătat a fost Voronin de succesul planului său, încît nu s-a sfiit să se prezinte în faţa instanţelor Uniunii Europene cu un discurs din care nu lipseau acuzele aduse României, formulate după caietul de pregătire politică din academia de miliţie a URSS, unde România rămăsese, de pe vremea lui Stalin, un stat imperialist şi agresor. Criza de legitimitate a regimului Voronin a atins apogeul la sfîrşitul acestui mandat. Era nevoie de o criză care să justifice rămînerea la putere a unui regim ale cărui singure obiective sunt prosperitatea personală a clanului Voronin, a camarilei sale şi distrugerea viitorului european al R. Moldova. Manipularea alegerilor pentru a obţine un rezultat care să-l menţină la butoanele puterii era condiţia necesară. Îndeplinită cu succes şi acreditată cu mare grăbire de OSCE. O mînă de tineri au ales să reacţioneze prin manifestaţii publice şi contestaţii. A fost suficient pentru ca regimul Voronin să treacă la faza a doua a planului: transformarea manifestaţiilor într-un simulacru de atac la adresa instituţiilor statului. Maşinăria de represiune s-a pus în funcţiune, la putere maximă. Voronin îşi agăţa la piept medalia de "Salvator al Patriei".

Reacţia internaţională a Româ­niei, viguroasă şi susţinută, este necesară, mai ales în plan european, nu ca răspuns la acuzaţiile lui Voronin, ci pentru a arăta lumii ceea ce se ascunde dincolo de ele: faţa hidoasă a unui regim fascistoid, pentru care noţiunea de drepturi ale omului este pur şi simplu inexistentă. Cu toate ezitările şi slăbiciunile sale, Europa nu-şi poate permite ignorarea acestor realităţi, fără riscul unei prăbuşiri totale a eşafodajului de valori pe care se sprijină cons­trucţia sa.