Birocraţia salvează România

Este adevărat că nimeni nu e profet în ţara lui, dar totuşi, parcă prea-i de tot să aştepţi FMI-ul să-ţi pună securea în mînă şi să-ţi numere "ramurile" pe care trebuie să le tai din mult prea stufosul aparat al statului, trăitor pe seama bugetului. Păi, se vedea cu ochiul liber! Doar că, de la văzut, pînă la pus mîna să faci ceva, drumul este lung şi mai ales sinuos, plin de capcane şi dificultăţi. Nu vi se pare ciudat: toată lumea pare convinsă de faptul că avem mult prea mulţi funcţionari ai statului şi totuşi, numărul lor nu a încetat să crească? Nu vi se pare la fel de ciudat: în ciuda indignării aproape unanime, a cetăţeanului şi a celor aflaţi în vîrful guvernării, nimeni nu pare interesat să analizeze cum se produce şi se reproduce acest fenomen şi, mai ales, de ce?

Istoria administraţiei din România poate fi foarte simplu descrisă ca un neîntrerupt proces cancerigen, de multiplicare şi creştere haotică a unor "celule instituţional-administrative", care blochează şi consumă tot mai mult din resursele societăţii. România este un caz tipic de întîrziere istorică în dezvoltare, iar astăzi aproape de agonie, datorată distrugerii balanţei funcţionale între stat/administraţie şi societate.

Originea acestei patologii nu se află în prezent, ci chiar în momentul cheie, al trecerii pragului spre modernitate, moment pentru care nici societatea românească, nici statul ei nu au fost pregătite cum se cuvine. Eminescu a fost unul dintre primii care au pus diagnosticul corect al acestei boli, de care suferim şi acum, în forme aproape terminale. La noi, statul nu s-a dezvoltat ca o birocraţie, în sensul propriu al termenului, adică un sistem raţional de instituţii menite să ofere serviciile esenţiale pentru existenţa comunităţilor moderne, de tipul aglomeraţiilor urban-industriale. La noi, statul a fost şi a rămas pînă în ziua de astăzi, platforma de susţinere, materială şi politică, a unei "clase super-puse", cum o numea Eminescu, un instrument de control, dominare, restrîngere şi reprimare a libertăţii sociale, un instrument de redistribuire profund disfuncţională a resurselor create de societate în favoarea "clasei" administratorilor şi a politicienilor care beneficiază de serviciile acestui aparat. Vă mai aduceţi aminte de "catindatul" lui Caragiale, care se magnetizează şi tachinează damele în bal? Ei bine, omul ar fi avut din ce să trăiască şi, cu toate acestea, preferă să lucreze doi ani de zile, fără leafă, doar cu speranţa că va fi în cele din urmă primit în slujba statului, un copist de clasa II-a! Vă daţi seama ce uriaşă atracţie trebuie să fi reprezentat acest mastodont, numit funcţionărimea de stat?!! Iar, beneficiile nu veneau, în nici un caz, din salariu, se înţelege de la sine! Ci din "poziţie" şi "oportunităţi"! Exact ca şi astăzi!!

Acum, ca şi în alte dăţi, s-a pornit din nou pe drumul greşit. Reducerea numărului de oameni care trăiesc pe seama lefurilor de la stat nu este un scop în sine, ci ar trebui să fie consecinţa unui mod raţional de a organiza administraţia de stat şi, mai larg, de a favoriza prin politici active creşterea oportunităţilor de cîştig în afara acestui sistem, adică în economia reală, în sistemul privat de activităţi economice. Păi, unde să se ducă atîta amar de lume, la noi, dacă sistemul economic de activităţi care nu depinde, în nici un fel, de "intervenţia" statului, nu depăşeşte pragul de 20%.? Răspunsul vine de la sine: la cimitir, pe marginea drumului, la cerşit, să se înroleze în armatele "economiei criminale" - de la trafic de droguri, la crimă organizată, să părăsească România, sau să se retragă în formule minimaliste de supravieţuire pe care le mai asigură viaţa la ţară. Sau, să reia ciclul presiunilor care duc din nou la umflarea artificială cu personal a instituţiilor de administraţie ale statului.

Administraţia din România are nevoie nu de o simplă şi mecanică operaţiune de tundere a supra-arborescenţei sale, ci de o totală reconstrucţie, pornind de la stabilirea precisă şi minimalistă a serviciilor pe care statul şi le asumă, în relaţia cu cetăţenii şi comunităţile, de la blocarea sau măcar reducerea drastică a rolului administraţiei de "redistribuitor" al resurselor sociale, de la organizarea raţională, funcţională, modernă, eficientă a activităţilor administraţiei, al cărei imperativ fundamental trebui să fie "economia de timp a beneficiarului", de la profesionalizarea personalului din administraţie şi folosirea criteriilor de performanţă pentru evaluarea instituţională, de la introducerea unor sisteme de penalităţi severe pentru cei care, persoane sau instituţii, nu livrează serviciile datorate, împiedică buna funcţionarea sistemului sau risipesc abuziv timpul şi banii cetăţeanului. Fără măsuri care să realizeze aceste obiective, restul este o simplă tevatură, ceva economie la buget, azi şi mîine, pentru că poimîine o s-o luăm de la capăt şi o să rămînem tot în lumea lui Caragiale şi a lui Eminescu