BNR şi-a schimbat misiunea în zădărnicirea combaterii inflaţiei?

Când eşti electrician şi "calci pe bec" ai murit şi ţi-ai încheiat cariera şi viaţa într-un mod ruşinos. Mai sunt şi alte meserii în care greşelile au urmări teribile, chiar dacă acestea nu sunt vizibile imediat.

Nu şi când eşti economist. Când eşti economist nu trebuie să-ţi faci astfel de griji. Orice greşeală poate fi explicată prin cauze "exogene" şi nimeni nu te poate împiedica să devii prim-ministru sau guvernator de bancă centrală.

O asemenea "binecuvântare" le permite şi oficialilor BNR să declare cu nonşalanţă că avansul accelerat al preţurilor de consum este determinat de cauze exogene, aflate dincolo de sfera de influenţă a băncii centrale.

Dar dacă sunt aşa de multe cauze exogene şi atâta incertitudine în lumea asta crudă, de ce se arată, totuşi, că "ţintele de inflaţie sunt exprimate în termenii variaţiei anuale a indicelui preţurilor de consum şi sunt stabilite ca punct central încadrat de un interval de variaţie de ±1 punct procentual"?

De ce nu se spune că ţinta este indicele preţurilor CORE1, din care sunt excluse preţurile administrate, sau indicele CORE2, din care sunt excluse preţurile administrate şi cel cu volatilitate ridicată (legume, fructe, ouă, combustibili)?

Sau de ce nu se spune că există numeroase excepţii şi cauze exogene care exonerează BNR de orice vină pentru ratarea ţintei de inflaţie?

Pe prima pagină a site-ului BNR se subliniază că "obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor", nu doar a unei anumite categorii de preţuri şi nu doar în condiţiile în care nu există "surprize exogene". Iar o inflaţie de 6%, 4%, 2% sau 1% nu reprezintă nicidecum stabilitatea preţurilor, ci o creştere exponenţială. Doar o propagandă de cea mai joasă speţă poate să pună semnul de echivalenţă între o inflaţie de 2% şi stabilitatea preţurilor.

Un consilier de la BNR scria recent că "patru lebede negre au stricat media inflaţiei", încercând astfel să arate că a fost vorba despre evenimente neprevăzute cu impact major.

"Lebedele negre" ar fi fost preţurile energiei electrice, gaze, combustibili şi ţigări. Dar despre aceste preţuri se ştia că trebuie liberalizate, după mai multe amânări acceptate de autorităţile europene, iar la noi liberalizarea preţurilor înseamnă, în majoritatea cazurilor, creşteri.

Deci nu este vorba despre nicio "lebădă neagră", ci doar despre o încercare de manipulare grosolană sau, poate, doar despre neînţelegerea termenilor utilizaţi de Nassim Nicholas Taleb.

Dar cum rămâne cu "stabilitatea preţurilor" definită ca rată anuală a inflaţiei de 2%? În aceste condiţii nu ar fi trebuit ca BNR să reducă ţinta de 2,5%, stabilită în 2013, la 2% de mai mulţi ani?

Diferenţa este semnificativă din punct de vedere al înjumătăţirii puterii de cumpărare a populaţiei. Pentru o inflaţie medie anuală de 2%, preţurile se vor dubla în 35 de ani, în timp ce pentru 2,5% perioada de dublare scade la 28 de ani.

Atunci de ce nu a fost redus nivelul ţintei? Deoarece un nivel mai ridicat al ţintei face mai uşoară menţinerea aparenţei de "responsabilitate" pentru politica monetară.

După accelerarea inflaţiei anuale până la 6,3% în septembrie 2021, cel mai ridicat nivel din ultimii 10 ani, Cristian Popa, membru al Consiliului de Administraţie al BNR, a declarat că "nu putem lupta cu inflaţia din trecut, ci cu cea viitoare, iar pentru a domoli inflaţia trebuie să creştem dobânzile".

După această "definiţie", de ce nu a început majorarea dobânzilor mai devreme, având în vedere că inflaţia din septembrie 2021 reprezenta viitorul inflaţiei din ianuarie 2021, iar prognozele BNR arătau accelerarea creşterii preţurilor?

Conform datelor oficiale de la BNR, dobânda de politică monetară este menţinută sub rata anuală a inflaţiei de mai bine de trei ani (vezi graficul 1).

Oficialul BNR a mai declarat că prognoza pentru sfârşitul anului, de 5,6%, publicată doar în urmă cu două luni, nu mai este de actualitate? Adică modelele de prognoză ale BNR sunt inutile pentru orizonturi efemere, dar sunt bune pentru perioade mai lungi şi pot fi utilizate pentru deciziile de politică monetară?

Forţarea scăderii dobânzii de politică monetară, mai ales în ultima decadă, a condus la creşterea accentuată a divergenţei dintre Produsul Intern Brut şi indicatorii monetari şi de credit (vezi graficul 2).

Dacă PIB-ul a crescut, în termeni nominali, de aproape patru ori din 2005 până în prezent, datoria publică a crescut de aproape 12 ori, în timp ce masa monetară M1 (numerar în circulaţie şi depozite la vedere) a crescut de circa 11 ori. De la începutul anului 2007, creditul acordat gospodăriilor populaţiei a crescut de 4 ori până în august 2021, pe fondul unei creşteri de peste 12 ori a creditului ipotecar.

Acestea sunt simptomele unei economii financializate, unde atât politica monetară cât şi cea fiscală au fost pro-ciclice de mai bine de un deceniu şi au contribuit decisiv la scăderea competitivităţii externe a economiei noastre.

Acum BNR se află în capcana pe care şi-a construit-o singură, respectiva "dominanţa fiscală", caracterizată prin imposibilitatea creşterii semnificative a dobânzilor. Dobânzile mai mari vor conduce la creşterea accelerată a datoriei publice şi a deficitului bugetar şi vor împinge guvernul către faliment.

La sfârşitul lunii trecute, guvernatorul Isărescu a declarat că sectorul guvernamental este cel care creează deficitul extern în totalitate.

Dar asta nu este nicio noutate. Deficitul de cont curent şi deficitul bugetar prezintă o corelaţie puternică de mai bine de zece ani (vezi graficul 3).

De ce a fost ignorată această tendinţă până acum?

Corectarea deficitului de cont curent nu se poate face fără reducerea masivă a deficitului bugetar. Dar cum pot exista motivaţii de reducere a deficitului bugetar de către politicieni, când iresponsabilitatea fiscală şi hazardul moral sunt alimentate prin iresponsabilitatea monetară?

Având în vedere că BNR nu pare deloc dornică să adopte o atitudine fermă, în locul unor declaraţii goale sau a unor îngrijorări de formă, oare nu ar fi mai bine ca instituţia monetară a statului român să fie transformată în Consiliul Monetar?

Nu se poate nici acest lucru pentru că soluţia ar fi prea dură şi ar impune o austeritate de lungă durată? Dar care ar fi alternativa? Menţinerea "uşii rotative" între guvern sau parlament şi banca centrală pentru politicienii care votează cum trebuie la prelungirea mandatelor de la BNR?

După publicarea ratei inflaţiei din septembrie, purtătorul de cuvânt al BNR ne-a asigurat că "BNR nu doarme". Dar ce face? Şi-a schimbat misiunea din combaterea inflaţiei în zădărnicirea combaterii inflaţiei şi justifică această stare de lucruri prin faptul că nu se bazează pe "o înţelegere îngustă a mandatului de luptă împotriva inflaţiei"?

Băncii Naţionale nu i-a mai rămas decât să caute noi justificări pentru o inacţiune demnă de nişte asistaţi sociali de lux, indiferent cât de fanteziste sunt acestea, deoarece majorarea puternică a dobânzii de politică monetară va dezvălui falimentul aşa-numitelor politici economice aplicate în ultimele decenii.

Această eră din istoria ţării noastre este marcată de "continuitatea" unei "competenţe" incontestabile la nivelul Băncii Naţionale, care ştie cum să ţintească inflaţia, dar nu este lăsată de fenomenele exogene, aflate dincolo de bine şi de rău, dincolo de de orice.

Preşedintele a recunoscut recent că România este un stat eşuat. Statele din era modernă nu pot eşua fără "complicitatea" băncilor naţionale, care susţin politicile fiscale iresponsabile şi contribuie la adâncirea dezechilibrelor macroeconomice cu impunitatea pe care le-o conferă "independenţa".

Prin măsurile de politică monetară şi de supraveghere bancară, Banca Naţională a României a contribuit la financializarea forţată a unei economii fragile, care depinde de împrumuturi ieftine şi de bule imobiliare speculative pentru "afişarea" unei creşteri aparente, al cărei "termen de garanţie" se apropie de sfârşit.