BNR, tic-tac

De circa un an şi jumătate peisajul politic european a fost marcat de abdicările monarhilor din Olanda, Belgia şi Spania. Până şi Papa Benedict al XVI-lea a plecat din fruntea Bisericii Catolice.

Oare au avut aceştia pe noptieră un ceas care le-a indicat necesitatea schimbării? Dacă da, nu ar trebui să existe un astfel de mecanism şi pe birourile politicienilor şi ale bancherilor centrali, mai ales că monarhii europeni de astăzi au rol mai mult ceremonial, fără a lua decizii cu implicaţii pe termen lung asupra bunăstării cetăţii?

În urmă cu câteva zile, presa ne-a informat despre iminenta validare în Parlament a unui nou Consiliu de Administraţie al Băncii Naţionale a României. De ce atâta grabă, în special pe fondul unei cvasicertitudini a prelungirii mandatului actualei echipe conduse de guvernatorul Mugur Isărescu?

Răspunsul sau ecourile sale vor deveni evidente, probabil, după începerea mandatului noului preşedinte al ţării. Într-o intervenţie din presă, unul dintre consilierii guvernatorului Isărescu a încercat să minimalizeze importanţa numirii intempestive a noii conduceri a BNR, precizând că "nu se limitează procesul de selecţie, întrucât cei care se califică sunt cunoscuţi şi paracunoscuţi".

Cunoscuţi şi paracunoscuţi, într-adevăr, dar pentru ce? Eficienţa politicii monetare din ultimii 25 de ani, cu efecte dezastruoase asupra preţurilor de consum? Falimentele bancare de la sfârşitul anilor "90? Sau capacitatea de prevedere a crizei financiare din ultimii ani, pe fondul unei supravegheri incalificabile a sistemului bancar?

Apologeţii "competenţei" BNR vor spune că, la urma urmei, greşeala este o componentă intrinsecă a naturii umane. Dar cum rămâne cu "perseverenţa" în greşeală şi, mai ales, cu asumarea răspunderii pentru aceste greşeli?

În numeroasele dizertaţii din ultimii ani, prilejuite de acordarea titlului de doctor honoris causa, guvernatorul Isărescu şi-a exprimat neîncrederea în capacitatea de autoreglare a sectorului privat, plasând acolo inclusiv vina izbucnirii crizei globale.

Dar ce era să facă sectorul privat, dacă băncile centrale au redus agresiv dobânzile de politică monetară, mai ales în ultima decadă? Doar a preluat ştafeta exuberanţei de la autorităţile monetare şi a alergat până şi-a pierdut suflul sub povara datoriilor.

De mai bine de şapte ani urmăresc evoluţia crizei financiare globale, iar articolele publicate în BURSA ar putea fi legate sub titlul "Cronica unei crize anunţate". Am început cu semnele de întrebare în ceea ce priveşte siguranţa rezervei de aur a ţării, administrată de BNR şi plasată, în cea mai mare parte, în custodia unor bănci centrale străine.

Acum tot mai multe ţări cer auditarea aurului din rezerva naţională plasat la bănci centrale străine, pe fondul înmulţirii ştirilor privind apariţia lingourilor de tungsten poleite cu aur, inclusiv la rafinăriile din Elveţia care nu mai fac faţă comenzilor din Asia. Oare nu ar trebui ca şi parlamentarii noştri să-i chestioneze pe "noii" candidaţi la conducerea BNR, în cadrul audierilor de confirmare, despre situaţia aurului României?

Însă importanţa administrării rezervei de aur păleşte în comparaţie cu efectele politicii monetare din ultimii zece ani. Renunţarea la avansurile substanţiale pentru creditele ipotecare, în numele alinierii la cerinţele externe impuse de aderarea la UE, precum şi creşterea gradului de îndatorare au determinat alimentarea bulei imobiliare chiar şi în faţa numeroaselor semnale de criză venite din afară.

Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Naţională a României a reuşit "performanţa" de a deveni o instituţie financiară subprime, prin relaxarea nepermisă a standardelor de creditare tocmai pe vârful bulei imobiliare.

Atunci preţurile medii ale locuinţelor au fost de peste zece ori mai mari decât venitul mediu anual al gospodăriilor, în condiţiile în care experienţa istorică a pieţelor vestice arăta declanşarea alarmei când raportul era doar de patru ori mai mare. Prudenţă? Un cuvânt lipsit de conţinut în vocabularul băncii centrale, deşi ar fi trebuit ca BNR, mai ales pe fondul creşterii explozive a creditării, să promoveze necesitatea legii falimentului personal.

Apariţia unei astfel de legi ar fi avut un efect de temperare a exuberanţei băncilor, fapt demonstrat de opoziţia actuală a sistemului bancar, susţinută de BNR şi FMI, faţă de adoptarea ei tardivă. Atunci trebuiau adoptate măsuri prudenţiale pentru limitarea creditului în valută, care ulterior a condus la extinderea dramelor familiale, pe fondul deprecierii leului, după cum arătam într-un articol din 2007 (n.a. "Deprecierea leului va pune presiune pe bugetele familiilor care au luat credite", BURSA, 31.10.2007).

Aceeaşi lipsă a fundamentelor economice responsabilă pentru deprecierea leului a reprezentat şi factorul primordial al ratării ţintei de adoptare a monedei unice europene, despre care am avertizat tot în 2007 (n.a. "Mai poate adera România la zona euro până în 2014?", BURSA, 26.11.2007).

Pe fondul unei expansiuni monetare fără precedent din partea principalelor bănci centrale, BNR a trecut, în ultimul an, la reducerea dobânzii de politică monetară până la minimul istoric de 3,5%, reducere însoţită şi de scăderea rezervelor minime obligatorii. În ciuda aşteptărilor privind funcţionarea mecanismului de transmitere a politicii monetare, aceste reduceri nu au determinat şi relansarea creditării. De ce? Din cauza gradului de îndatorare ridicat al populaţiei şi firmelor.

Singurul efect pozitiv, dacă poate fi numit aşa, a fost scăderea dobânzilor pentru împrumuturile guvernamentale. În acest fel, BNR a demonstrat că şi aşa-numita independenţă a sa nu este decât o noţiune ruptă de realitate, dar utilă pentru "relaţiile publice". O bancă centrală cu adevărat independentă nu ar fi susţinut aparenţa solvabilităţii guvernamentale prin scăderea costurilor de finanţare şi încurajarea băncilor pentru achiziţionarea obligaţiunilor de stat, care sunt considerate lipsite de risc (n.a. în aceste condiţii băncile nu trebuie să deţină capital suplimentar pentru acoperirea riscului de credit).

Din păcate, susţinerea acordată băncilor de către BNR nu pare să fie suficientă în faţa unei creşteri de nestăvilit a creditelor neperformante. Mai mult, clienţii băncilor au declanşat acţiuni în justiţie prin care cer eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit.

Numeroasele procese pierdute de bănci nu l-au împiedicat pe guvernatorul Isărescu să susţină cauza instituţiilor financiare, deoarece "băncile nu împrumută din banii lor, ci din cei ai deponenţilor", conform unei declaraţii de anul trecut.

Prin această declaraţie, Mugur Isărescu arată că nu cunoaşte adevărata natură a banilor din economiile contemporane. Două articole recente de la Banca Angliei, incluse în primul buletin trimestrial din 2014, dezvăluie mecanismul de apariţie al banilor în economiile moderne (n.a. vezi articolele "Înţelegerea naturii banilor este mai presus de înţelegerea produselor financiare" din 28.04.2014 şi 06.05.2014). Autorii, fără să precizeze că opiniile sunt personale şi nu implică una dintre cele mai vechi bănci centrale din lume, arată că "majoritatea banilor din economiile moderne sunt creaţi de către băncile comerciale prin acordarea de credite".

Relaxarea politicii monetare după declanşarea crizei globale şi intrarea economiei naţionale în recesiune a fost justificată de BNR prin existenţa unui "output gap" (n.a. diferenţa dintre PIB-ul potenţial şi cel real) cu efecte majore de diminuare a presiunilor inflaţioniste. Dar dacă diferenţa dintre real şi potenţial a fost puternic distorsionată de explozia anterioară a creditării, iar presiunile inflaţioniste resimţite la nivelul consumatorilor nu au nimic de a face cu cifrele publicate de Institutul Naţional de Statistică?

Formarea Comitetului Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială, bineînţeles la solicitarea autorităţilor europene şi unde BNR deţine o poziţie dominantă, reprezintă o măsură suplimentară pe calea planificării economice. Dar de ce este nevoie de imunitate absolută în faţa legilor? Oare nu tocmai pentru evitarea oricărei responsabilităţi pentru deciziile greşite?

O ştire recentă din presa financiară arată că profitul cumulat al sistemului bancar din 2013 nu a fost de aproape 500 de milioane de lei, ci de aproximativ 50 de milioane, în condiţiile în care rezultatele au trecut prin filtrul auditorilor externi autorizaţi de BNR şi au fost prezentate acţionarilor. Oare mai poate fi adus la linia de plutire acest sistem, care nu îşi poate calcula nici măcar profiturile?

În declaraţia sa de abdicare, regele Juan Carlos al Spaniei a precizat că "spaniolii trebuie să-şi evalueze autocritic erorile" şi să "corecteze greşelile" din timpul crizei, după cum scrie publicaţia online The Local, care exprimă speranţa că "poate şi alţi membri ai elitei spaniole îi vor urma exemplul, deoarece doar printr-o schimbare a generaţiilor poate fi recâştigată încrederea poporului".

Oare nu ar trebui să urmăm şi noi aceeaşi cale pentru recâştigarea încrederii în instituţiile statului şi Banca Naţională a României?