Bomba iraniană

De cîteva zile, norii unei noi crize internaţionale se adună grei pe cerul şi aşa întunecat al scenei internaţionale. Iranul a anunţat ruperea sigiliilor la facilităţile şi instalaţiile cele mai sensibile ale programului său nuclear. După doi ani în care a cedat presiunilor comunităţii internaţionale, noul regim revine la politica de forţă, a faptului împlinit. Argumentele Iranului sînt cît se poate de simple şi se sprijină pe două premise: 1. Nu există nici o lege care să împiedice o ţară să-şi dezvolte propriul program de utilizare în scopuri economice, deci paşnice, a energiei nucleare. Din acest punct de vedere, avem de a face cu un exerciţiu legitim al suveranităţii statale, cheia de boltă a sistemului internaţional actual. 2. Nu există nici un fel de probe care să dovedească faptul că finalitatea dezvoltării programului este alta decît civilă. Nu există o voinţă politică de a fabrica armament nuclear, ca un "subprodus" al programului atomic civil.

Problema începe acolo unde aceste premise coboară de pe piedestalul enunţurilor reci, de drept internaţional, şi se dizolvă în realitatea uneia dintre cele mai tulburi regiuni politice a lumii. Aici, lucrurile arată cu totul altfel.

Iranul nu este decît unul dintre statele zonei Orientului Mijlociu şi Golfului Persic care încearcă, pe termen lung, atingerea pragului nuclear. Adică accesul la toate instalaţiile, tehnologiile şi facilităţile, plus expertiza ştiinţifică, necesare parcurgerii întregului lanţ de prelucrare a uraniului în vederea folosirii în centrale nucleare. Iar de aici rezultă plutoniul necesar fabricării unei bombe atomice. Toată lumea ştie că cele două aspecte nu pot fi despărţite. Că odată atins pragul nuclear, fabricarea componentelor pentru utilizare militară nu mai poate fi oprită şi nici un deţinător al acestor capacităţi ştiinţifice şi tehnologice nu a dat pînă acum înapoi de la acest pas. În cursa nucleară s-a înscris la începutul anilor "80 şi Irakul, dar a fost stopat printr-o acţiune coordonată. Israelul nu a ezitat să bombardeze facilităţile în construcţie ale uzinei de tratare a uraniului, în timp ce Marea Britanie, Germania şi alte ţări ale comunităţii internaţionale au sistat livrarea de materiale şi componente sensibile pentru dezvoltarea dimensiunii militare a programului nuclear. A încercat şi Libia, dar a fost stopată într-o fază incipientă a construcţiei de infrastructuri, de Statele Unite prin bombardamente de super-precizie executate din ordinul Preşedintelui Clinton.

Angajarea Iranului în cursa pentru deţinerea capacităţii nucleare s-a făcut aproape imediat după succesul Revoluţiei Islamice şi instalarea primului regim fundamentalist avîndu-l ca simbol şi lider pe Ayatolahul Comeini. Partenerii principali au fost Franţa şi URSS/Rusia. Finalitatea politică era multiplă: dobîndirea unui "scut" de protecţie faţă de "duşmanii revoluţiei" şi în primul rînd faţă de Statele Unite, principalul pierzător în ecuaţia revoluţiei islamice şi a răsturnării regimului Pahlevi; dobîndirea unui uriaş ascendent în raporturile cu celelalte state arabe/musulmane pretendente la rolul de lider regional; o răsturnare a raportului forte cu Israelul.

Sprijinul acordat Iranului pentru dezvoltarea programului nuclear de state precum Franţa sau Rusia nu este cîtuşi de puţin întîmplător sau bazat în primul rînd pe raţiuni "comerciale". El este o altă dimensiune a rivalităţilor şi a competiţiei politice lansate pentru restructurarea poziţiilor de influenţă în noul sistem internaţional. Dimensiunea anti-americană a acestui sprijin nu a putut să fie niciodată ascunsă, iar liderii de la Teheran nu au făcut nici un secret din ea, dimpotrivă.

Toate aceste elemente, care au structurat problema de-a lungul timpului, se înfăţişează şi în actuala situaţie. Lăsînd de o parte orice inhibiţie, regimul de la Teheran s-a hotărît pentru varianta încălcării restricţiilor de pînă acum. Exemplul Coreei de Nord a contat. Politica faptului împlinit - "acţionează şi pe urmă negociază" - combinată cu siguranţa faptului că disensiunile dintre Statele Unite şi alţi actori internaţionali importanţi vor continua, transformă poziţia slabă juridic a Iranului într-una puternică din punct de vedere politic. În plus, decizia de a folosi forţa împotriva sa este încă şi mai dificil de anticipat, pe fondul crizei în derulare din Irak. Toate condiţiile par să fie întrunite pentru ca Iranul să nu se sinchisească de situaţia legală precară în care se plasează, atîta vreme cît situaţia politică îi este foarte favorabilă. Statele Unite, pe de o parte, şi triumviratul european Franţa-Germania-Marea Britanie pe de alta, s-au grăbit să scoată la iveală disensiunile dintre ele privind evaluarea situaţiei şi direcţiile de acţiune ulterioare. În timp ce triunghiul european ar vrea să păstreze rolul de lider în gestiunea crizei şi desfăşurarea ulterioară a negocierilor, Statele Unite ar dori să trimită cît mai rapid problema Consiliului de Securitate ONU. Iranul este deja în postura de încălcare a legilor şi a angajamentelor pe care şi le-a asumat, iar acest lucru ar trebui sancţionat de organismul ONU.

Disputa, este foarte probabil, va continua, oferind un alt exemplu, după cel irakian, al faptului că disputele şi competiţia pentru putere dintre actorii principali ai sistemului internaţional este cauza principală a prelungirii şi chiar agravării crizelor internaţionale. Accesul la potenţialul nuclear al Iranului şi al altor state cu agende conflictuale atît de încărcate, dizolvarea de facto a regimului de neproliferare nucleară, apropie omenirea de o catastrofă mai mult chiar decît au reuşit să o facă uriaşele arsenale ale războiului rece.