BREXIT Nota de plată

Dacă te iei după malaxoarele de ştiri internaţionale, care au nevoie la fiecare jumătate de oră de un eveniment care zguduie lumea, ca să le meargă afacerea, Marea Britanie ar fi trebuit să se scufunde ca o "Nouă Atlantidă" sub valurile uriaşe ale potopului. Cel iscat de neanticipatul vot majoritar al populaţiei în favoarea ieşiri din sistemul Uniunii Europene. Ei, bine, nu s-a scufundat! Lira s-a depreciat, în cîteva ore, cu 10%, dar după aceea a revenit pe un palier care nici nu anunţă, nici nu declanşează catastrofa financiară. Toţi indicii bursieri, din Europa, America şi Asia au căzut între 3 şi 6 la sută, dar tranzacţiile ulterioare au corectat parte din depresiune. Multă lume, în fapt, întreaga societate britanică, va fi marcată de consecinţele votului, dar nimeni nu şi-a făcut bocceluţa să emigreze, de luni, în America, în Australia, Canada sau Noua Zeelandă. Asta nu înseamnă că nota de plată a "măreţului exerciţiu domocratic", cum a numit David Cameron farsa pe care şi-a jucat-o singur, nu este deja pe masă. Şi, cineva trebuie să o achite! De obicei, la socoteală apar diferenţe, neînţelegeri şi contraziceri şi nu întotdeauna plăteşte fiecare pentru ceea ce a consumat! Unii mai mult, alţii mai puţin, alţii deloc!

Nota de plată pentru politica britanică, instituţii, partide şi oameni, este prima la scadenţă. Demisia "cu coeficient de întîrziere", adică nu de a doua zi, ci de la toamnă, este prima dintr-un lung şir de costuri politice care se vor materializa, unele în perioada imediată, altele în orizontul de timp al deceniilor următoare.

Mult mai mult decît soarta unuia sau a altuia dintre oamenii politici ai momentului contează, însă, ceea ce se va întîmpla cu instituţiile politice, începînd cu partidele şi terminînd cu Statul. Este posibil ca succesiunea forţată a lui Cameron să salveze Partidul Conservator de la o ruptură care echivalează cu disoluţia. Rănile bătăliei fratricide, date în interiorul partidului, pentru a-l disloca pe actualul prim-ministru şi a face loc unei alte "echipe" la masa posturilor şi a gloriei guvernamentale, nu se vor vindeca, însă, atît de uşor, după cum arată chiar perpetuarea taberelor pro şi anti thatcheriste în sînul conservatorilor, decenii după ieşirea din scenă a Doamnei de Fier. Cealaltă întrebare cheie este dacă şi cît va capitaliza electoral UKIP în marginea victoriei votului anti-european. Pînă la viitoarele alegeri consecinţele ieşirii încă nu se vor materializa în plan economic şi social. De aceea, nu este deloc exclus ca bipolarismul tradiţional al scenei politice britanice să cedeze locul unui triunghi sau chiar mai rău, să vedem UKIP în binomul dominant. Mai dramatic decît ceea ce se va întîmpla cu liderii politici şi cu partidele politice din Marea Britanie este ceea ce se va întîmpla cu structurile statale. Încă din zorii zilei în care anunţul victoriei brexit a fost făcut, reacţiile din zona Scoţia şi Irlanda de Nord au venit, nu doar prompt ci şi foarte apăsat. Irlanda de Nord ar fi mai dispusă să devină parte a Republicii Irlanda şi să rămînă astfel în UE, decît să rămînă parte a unei Marii Britanii izolată de Europa! Asta da, lovitură! Acelaşi mesaj, uşor de anticipat, a venit şi din Scoţia! Nici măcar o unitate teritorială din "ţinutul muntenilor" nu a dat cîştig de cauză votului de ieşire din UE!!! Nici măcar una!!! Este clar că repetarea referendumului de acum doi ani ar da cu siguranţă alte rezultate, acreditînd Scoţia ca stat independent, membru al Uniunii Europene. Toate acestea, la un loc, ar însemna dispariţia de facto şi de drept a entităţii numită Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord! Nici măcar actuala Casă Domnitoare de Windsor nu mai poate fi sigură de supravieţuirea ei instituţională!!! Ceea ce nu a reuşit Oliver Cromwell, prin decapitarea lui Charles I-ul, ar putea să reuşească Brexit-ul, pe cale paşnică: înlocuirea unui sistem monarhic de guvernare, altoit pe o democraţie bine echilibrată, cu o formă ad-hoc, republicană, numită atunci "The Commonwealth of England" (1649-1653) !!! Toată această istorie ar putea să dea buzna peste Marea Britanie în următorii cîţiva ani, după cum s-ar prea putea ca forţele inerţiale puse la lucru de establismentul politic şi de Coroană să reuşească strunirea tendinţelor separatist-disolutive. Marea Britanie a intrat în teritoriu necunoscut! Complet necunoscut, în care "lebedele negre" pîndesc la tot pasul!!!

În sfîrşit, politica din Marea Britanie va trebui să hotărască asupra calendarului măsurilor care vor declanşa, de jure, procedurile de ieşire din UE. David Cameron a făcut deja prima mişcare menită să întîrzie precipitarea dureroaselor proceduri şi consecinţe. A lăsat sarcina anunţului oficial la Bruxelles pe seama viitorului Prim Ministru conservator, cel mai probabil Boris Johnson. Cît de mult ar putea fi amînat acest anunţ? Teoretic nu există nici un interval de timp pre-stabilit între ţinerea referendumului care a dat votul de ieşire şi demersurile oficiale, la Bruxelles, ale Guvernului de la Londra. Un guvern lovit de ceva mai multă înţelepciune, decît cel al lui Cameron, ar putea spune, credibil, propriului electorat şi restului Europei: Marea Britanie are nevoie de o pregătire pentru ieşire, mai ales la nivelul afacerilor şi al economiei. Abia după aceea vom demara procedurile oficiale de ieşire din UE! Este posibil, chiar dacă nu este şi foarte probabil, ca ieşirea să fie amînată în acest fel, nu doi, ci patru, cinci sau chiar, de ce nu?, zece ani!!! După anunţul oficial de la Bruxelles privind decizia de a părăsi Uniunea Europeană urmează doi ani de negocieri necesari întocmirii, semnării şi ratificării acordului de "divorţ". Dacă nu se ajunge la un acord părţile pot, de comun acord, să prelungească durata negocierilor! Cît? Cît doresc!!! Cu alte cuvinte, chiar şi după deschiderea negocierilor de ieşire din UE, ruptura nu devine efectivă automat, nici după doi ani, nici măcar la sfîrşitul negocierii. Acordul are nevoie de votul majorităţii calificate din Consiliul European şi nu este deloc sigur că el va fi obţinut oricum. Altfel spus, anumite ţări membre ar putea să aibă obiecţii punctuale cu privire la anumite prevederi şi să ceară revizuirea lor prin alte negocieri. Definitivarea şi aprobarea acordului de ieşire devine astfel o procedură fără timp limitat de finalizare, în ciuda celor doi ani menţionaţi de art. 50 al Tratatului de la Lisabona. Iar pînă cînd aceste proceduri nu sunt parcurse de la A la Z, Marea Brianie rămîne de drept membru al UE şi parte a mecanismelor sale economice, instituţionale, juridice, decizionale!!! Desigur, ruptura poate interveni şi prin voinţa unilaterală a statului care cere să părăsească UE, dar în această variantă, condiţiile rupturii sunt dictate, pur şi simplu, de UE!!! Cine şi-ar putea asuma politic, o asemenea variantă în condiţiile în care votul pentru ieşire abia trece cu 2% peste jumătate din votanţi.

O altă întrebare cheie este: ce abordare va adopta UE în negocierile de ieşire cu Marea Britanie? Va fi preferată o variantă (strict) punitivă, sau una care să lase loc aranjamentelor de revenire. Pentru a doua variantă, precedent este cazul Danemarcei care, în 1992, a respins prin referendum adoptarea Tratatului de la Maastricht, pentru ca ulterior, obţinînd diferite derogări şi libertăţi faţă de prevederile sale, să organizeze un nou referendum doar un an mai tîrziu, care a pecetluit adoptarea tratatului şi continuarea apartenenţei la UE!!!! După cum se poate observa, nota de plată a politicii britanice este cît se poate de încărcată! Soluţiile alcătuiesc un complicat labirint, în care timpul se poate dilata necontrolat şi din care nu este sigur dacă entitatea statală numită Marea Britanie va mai ieşi vreodată la lumină, întreagă!