Bugetul UE scoate la iveală neputinţa Europei unite

Cu încă 28 de ţări şi peste 15,8 trilioane de euro ca PIB cumulat, influenţa Uniunii Europene (UE) se menţine la nivel ridicat pe scena internaţională. La mai bine de 60 de ani de la semnarea tratatului de la Roma, comunitatea europeană iniţială s-a extins devenind, practic, o superputere, în ciuda unei lipse de viziune, coerenţă şi unitate ce s-a dovedit extrem de problematică în ultimii ani, în contextul amplificării unor crize interne şi internaţionale precum criza datoriilor suverane sau criza migraţiei. În faţa dezvoltărilor internaţionale din domeniul competiţiei între marile puteri, Europa apare îmbătrânită şi puţin dornică de apelul ce implică reluarea unor jocuri care au distrus vechiul continent secolul trecut.

Problemele interne par, astfel, mult mai apetisante. Aprobat la fiecare şapte ani, bugetul Uniunii Europene a fost şi va fi până la adoptarea de către Comisia von der Leyen şi Parlamentul European tema unor jocuri de putere şi dezbateri acerbe între statele membre care ilustrează perfect blocajul în care se regăseşte Uniunea.

Recent, Ungaria a anunţat că va bloca prin veto actuala formă a bugetului UE pentru perioada 2021-2027, întrucât consideră inacceptabil ca alocarea fondurilor europene să fie supusă unor condiţionalităţi politice precum situaţia statului de drept.

O astfel de condiţionalitate ar putea să afecteze şi ţara noastră, România fiind una dintre ţările net beneficiare ale fondurilor structurale.

Germania, sprijinită de Olanda şi Suedia, a cerut, de asemenea, o reducere a cheltuielilor în viitorul buget şi "stimulente suplimentare şi puternice" privind migraţia şi proiectele climatice, insistând, totodată, asupra condiţionalităţii privind situaţia statului de drept. Şi Polonia a adoptat o poziţie similară cu cea a Ungariei, în timp ce ţara noastră a rămas tăcută pe subiect.

Diviziunile europene în privinţa bugetului sunt numeroase şi situate pe mai multe planuri, printre care şi cel geografic, potrivit lui Ovidiu Nahoi: "Estul, beneficiar net, doreşte cheltuieli mai mari pentru coeziune. Vestul, contribuitor net, vrea un control mai riguros al cheltuirii banilor. Nordul ar vrea orientarea cheltuielilor către domenii de vârf, înalte tehnologii sau stimularea inovării şi a antreprenoriatului, în timp ce Sudul vrea mai mult pentru agricultură".

Practic, Germania doreşte să limiteze viitorul buget al blocului comunitar pentru perioada 2021-2027 la 1% din Venitul Naţional Brut al UE, sub nivelul de 1,11% (circa 1,1 trilioane de euro) propus de Comisia Europeană. Asta înseamnă o concurenţă mai mare pentru mai puţini bani.

Germania este, de altfel, şi cel mai mare contributor net la bugetul UE, fiind urmată de Marea Britanie, care se pregăteşte de ieşirea din UE.

Părăsirea blocului comunitar înseamnă un minus de aproximativ 12 miliarde de euro în fiecare an la bugetul UE, în această cheie traducându-se dorinţa de reducere a cheltuielilor. La rândul lor, Olanda şi Suedia se poziţionează pe locurile cinci şi şase în rândul contribuţiilor nete. Olanda este şi cel mai mare contributor per capita, având o "factură" de 284 de euro/cetăţean pentru anul 2018.

La capătul opus, în ciuda nedreptăţilor istorice şi recente menţionate în mod repetat de guvernul de la Varşovia, Polonia se află pe primul loc în dreptul ţărilor net beneficiare, urmată la mare distanţă de Ungaria, Grecia, Portugalia şi abia apoi România. Pentru ţara noastră, care aleargă de ceva vreme să reducă decalajele faţă de Occidentul european, banii veniţi de la UE ar trebui să reprezinte acel Plan Marshall la care nu am fost invitaţi în 1948, însă fără succes.

Contributorii beneficiază, la rândul lor, de arhitectura pieţei unice ce permite un lanţ de aprovizionare stabil şi pieţe de desfacere, precum şi securitate şi influenţa unui conglomerat geopolitic, printre câteva. Contribuţia permite, de asemenea, neglijarea interesului strategic al UE, proiectul Nordstream 2 fiind ignorat la nivelul dezbaterii publice din Europa.

La acest context dominat de forţe centrifuge, printre care merită amintit şi populismul ce simbolizează eşecul promisiunilor liberale, se adaugă influenţa şi gravitaţia Statelor Unite care acţionează ca un levier între Vestul şi Estul Europei. Polonezii, de exemplu, au sărit imediat la anunţul privind posibila mutare a trupelor americane staţionate în Germania, arătându-se dornici de găzduire, pe proprii bani.

China are şi ea un interes strategic în Europa, miza pentru chinezi fiind "integrarea eurasiatică", poate cel mai negru coşmar pentru făuritorii americani de politică externă din vremea Războiului Rece încoace. În relaţia cu gigantul roşu, Uniunea Europeană se prezintă din nou fără o poziţie comună, situaţie complicată de dorinţa Berlinului pentru întărirea relaţiilor comerciale cu Beijingul şi de politica "dezbină şi cucereşte" adoptată de chinezi, sinonimă politicii administraţiei Trump.

Nu există dubiu că Uniunea este un actor relevant în jocul marilor puteri, însă fragmentarea politică şi structura falimentară a procesului de decizie, atât de evidentă în problema bugetului comunitar, continuă să plaseze UE, în "marele joc", pe o poziţie de slăbiciune în raport cu competitorii strategici.