Cabala bancherilor

Aşezaţi în fruntea ierarhiei sociale a capitalismului triumfător, apăraţi de paraşutele lor de aur, dispunând după bunul plac de stock-option, bancherii nu suferă alături de ceilalţi muritori. Criza financiară pe care au declanşat-o nu îi afectează. Reprezentanţii cei mai înverşunaţi ai mitului pieţei pe care l-au transformat într-o ideologie dominantă, dar bine camuflată într-o aşa zisă teorie economică, bancherii au devenit sacerdoţii unei noi religii: capitalismul financiar. Din postura de slujitori ai ritualului, marii maeştri ai capitalismului financiar - flancaţi, pentru mai multă credibilitate, de "cărturari" laureaţi cu premii Nobel - au consacrat cultul pieţei şi al dereglementării. De aceea ura faţă de Keynes a devenit - ca în orice fundamentalism - o obligaţie de cult. Şi totuşi ce se poate face dacă piaţa, care trebuie să se autoregleze prin intervenţia miraculoasă a "mâinii invizibile", nu mai funcţionează?

Zilele trecute, Goldman Sachs, una din cele mai cunoscute şi prestigioase bănci de investiţii, evalua pierderile potenţiale ale băncilor din zona euro la 922 miliarde de euro, mai ales datorită expunerii acestora în Europa Centrală şi de Est sau în Statele Unite. Dar din această sumă estimată, băncile europene nu au recunoscut până acum decât o treime. Deci trebuie să ne aşteptăm la ce e mai rău. Şi dacă ne gândim că în Statele Unite, pierderile bancare au fost estimate la aproape 2000 de miliarde de dolari, realizăm dimensiunea dezastrului. Şi totuşi, poziţia simbolică a bancherilor abia dacă s-a clătinat. Cu câteva mici excepţii, nu şi-au cerut scuze şi nici nu au părut capabili să-şi asume responsabilitatea. Şi atunci ce e de făcut? Să distrugem şi ceea ce mai există pentru a da pieţei "naturale" posibilitatea de a se descătuşa de tirania statului? Dar tocmai lipsa statului a făcut posibilă amplificarea crizei actuale. Căci nu întâmplător în statele slabe din aşa zisa Nouă Europă a lui Donald Rumsfeld, sau în Statele Unite, zone devastate de neo­conservatorismul cel mai fanatic, criza atinge cotele sale cele mai înalte.

Dar pentru apostolii pieţei libere, precum Alain Minc în Franţa, criza nu este decât un fenomen <în mod grotesc psihologică>, fără a avea cauze economice sau ideologice. Între timp, întreprinzătorii şi lucrătorii obişnuiţi sunt copleşiţi de consecinţele crizei. Şi au nevoie de stat, care să intervină şi să reglementeze o situaţie din ce în ce mai gravă. Căci mult prea adulata piaţă se dovedeşte doar un mit în absenţa unei autorităţi care să îi asigure condiţiile de existenţă, iar statul - adică tot cetăţenii, dar nu doar în calitatea lor de cumpărători, ci în cea de coparticipanţi la decizia politică - este chemat să îşi reia atribuţiile. Ce mai poate însă face statul astăzi, mai ales în estul Europei, după ce a fost acuzat de ineficienţă şi incapacitate? Doar vreun un acord cu FMI.

Însă împrumutul de la FMI, această "centură de siguranţă", trebuie să apere leul de atacurile speculative. Conservaţi de BNR, cei 12,95 miliarde de la FMI ar putea descuraja speculatorii, dar nu vor relansa creditarea. Căci nimic nu asigură România că, odată împrumutul contractat, băncile străine nu îşi vor retrage cea mai mare parte din bani. Din contră, cifrele prezentate de raportul Goldman Sachs dovedesc contrariul: tentaţia de a recupera ce se mai poate explică nerecunoaşterea diferenţei dintre pierderile declarate şi cele evaluate.