Cade sau nu cade?

Aşa se întreba şi Nătăfleaţă, cel cu para mălăiaţă! Aşa şi Newton, cel cu mărul. Doar că al doilea personaj a continuat cu întrebarea absolut inutilă pentru oamenii practici: Şi, la urma urmei, de ce cade? Răspunsul marelui fizician, deşi "banal", l-a făcut celebru: datorită gravitaţiei. Cum legea lui Newton şi-a dovedit universalitatea în lumea fizică, de ce n-am presupune că ea este valabilă şi în lumea fenomenelor politice unde banalitatea este la ea acasă. Tot ce ne mai rămîne de stabilit sînt ecuaţiile gravitaţiei pentru acest din urmă spaţiu neconvenţional!

Legile democraţiei spun că, pînă la expirarea mandatului parlamentar, un guvern cade dacă pierde sprijinul majorităţii care l-a investit. El poate să cadă şi din proprie iniţiativă, prin demisie. Consecinţele pot fi, după caz, fie organizarea de alegeri anticipate, fie formarea unui alt guvern, pe baza aceleiaşi majorităţi parlamentare sau a uneia restructurate.

Practica politică de la noi şi textele constituţionale pe care ea s-a bazat par să fie obsedate de crearea unui spaţiu "anti-gravitaţional". Adică a acelor condiţii care să nu permită schimbarea sau căderea guvernelor. În loc să fie evenimente naturale, aproape neobservate, schimbările de guvern sînt la noi mai degrabă nişte cataclisme politice şi sociale. De fiecare dată a fost nevoie de "forţe supra-naturale" pentru ca un guvern să fie schimbat. Mineriada pentru căderea guvernului Roman, mineriada pentru schimbarea guvernului Radu Vasile, plus un adevărat circ al demisiilor ministeriale care la Guvern nu erau valabile, dar la Preşedinţie, da! O uriaşă confuzie a domnit de fiecare dată între remaniere şi demisie, însoţită de o şi mai mare nedumerire cu privire la instituţiile sub girul cărora au avut pînă la urmă loc schimbările respective: Parlament, Preşedinte? În aceste condiţii, nu-i de mirare că personaje precum Miron Cozma trăiesc şi azi cu ideea că sînt esenţiale pentru mersul politicii la români!

Angajarea răspunderii guvernamentale reprezintă un caz special de exersare a raporturilor dintre Executiv şi Legislativ care, în extremis, poate avea ca rezultat căderea guvernului şi organizarea de alegeri anticipate. Ideea de bază a mecanismului, prevăzut în multe constituţii europene, este rezolvarea radicală a competiţiei dintre Executiv şi Legislativ, dacă alte măsuri au devenit inoperante. În mod natural, atîta vreme cît dispune de majoritatea care l-a confirmat, guvernul nu ar trebui să întîmpine nici o dificultate pentru a-şi trece legile de care consideră că are nevoie. Încă o dată se dovedeşte că la noi nimic din ceea ce este "natural" nu e privit cu ochi buni şi nici acceptat cu uşurinţă. "Dictatura parlamentară" cu care ne-a procopsit textul constituţional face nesigură pentru orice guvern, indiferent de majoritatea cu care guvernează, trecerea oricărei legi. Mai mult, Parlamentul poate modifica într-atît o lege prezentată de guvern, încît nici titlul să nu mai rămînă din varianta iniţială! În aceste condiţii, asumarea răspunderii guvernului devine din excepţie un mecanism uzat destul de des, mai ales la începutul guvernării. Într-o traducere foarte puţin parlamentară, angajarea răspunderii echivalează cu un mesaj de genul: "Ori ne lăsaţi să guvernăm cu legile pe care noi le facem şi de care credem că este nevoie, ori vă pierdeţi şi voi scaunele parlamentare". Siluirea textului constituţional de către practica politică a avansat atunci cînd guvernele s-au prezentat în faţa Parlamentului asumîndu-şi răspunderea nu pe un program, pe o declaraţie de politică generală sau pe un proiect de lege, cum prevede textul, ci pe aşa numitele "pachete de legi". O invenţie care nu are nici un sprijin constituţional, acceptată ca multe alte aberaţii, fără nici o preocupare pentru consecinţele politice, juridice, constituţionale sau morale. Nu-i mai puţin adevărat că aceste încălcări flagrante ale Constituţiei s-au făcut cu ajutorul nepreţuit al Justiţiei, în speţă al Curţii Constituţionale, care atunci cînd a fost pentru prima dată sesizată cu speţă - "este sau nu constituţională angajarea răspunderii guvernamentale pe "un pachet de legi?" - în loc să apere Constituţia, s-a grăbit să răspundă "comandamentelor politice", aşa cum erau ele dictate de puterea momentului.

Din cauza disfuncţionalităţilor majore prezente în mecanismele constituţionale, precum şi a nenumăratelor încălcări operate de politica curentă şi îngăduite de o justiţie care a uitat să se lege la ochi, hipnotizată cum este de mişcările unduitoare ale oamenilor puterii, asistăm zilele acestea la un joc care nu are aproape nimic de a face cu ceea ce spune că este.

Din perspectiva guvernului, asumarea răspunderii este mai degrabă un expedient. Avînd certitudinea că legile prezentate n-ar avea nici o şansă de supravieţuire, odată intrate în maşinăria parlamentară de produs modificări legislative, dornic în acelaşi timp să poată spune cît mai devreme că şi-a realizat punctele principale ale mandatului electoral, guvernul alianţei DA nu are de ales.

Din punctul de vedere al Preşedintelui care doreşte restructurarea reprezentării parlamentare ca bază a unui mandat de guvernare re-înnoit şi întărit, asumarea răspunderii guvernului este doar "portiţa" pe care se poate ieşi spre alegeri anticipate. Nimic de a face cu integrarea europeană ori cu conţinutul legilor respective. Totul are de a face, însă, cu restructurarea raporturilor de forţe între PD şi PNL.

Din punctul de vedere al UDMR, angajarea răspunderii este o situaţie clasică de "win-win". Oricum ar cădea bobii, tot de bine e! La guvernare cu Alianţa aşa cum e, cu Alianţa restructurată sau chiar cu PSD e tot una!

Pentru PSD angajarea răspunderii este un prilej de a mai lua ceva apă de la moara actualei puteri, măcar la imagine, şi chiar de a influenţa dinamica raporturilor din interiorul coaliţiei de guvernare. Un nesperat cîştig de iniţiativă.

În sfîrşit, pentru PRM-ul afectat de mişcările parlamentarilor disidenţi, moţiunea de cenzură este un prilej de a plăti poliţe, fie şi cu preţul unor alegeri anticipate.

Dacă în universul lui Newton era nevoie de o singură forţă pentru a explica un uriaş cîmp de fenomene, inclusiv mărul care cade din pom, în lumea politicii lucrurile stau cu totul altfel. Forţele care acţionează sînt atît de diverse, incoerente şi inconstante, încît evenimentul, dacă are loc, nu-şi poate identifica originea în nici una dintre cauzele posibile, luată separat. Altfel spus, ori cade, ori nu cade guvernul, noi tot acolo sîntem!