Călcîiul lui Ahile

Aparent demisia Elenei Udrea ar fi semnul influenţei presei în România. De aceea, sub imperiul primei impresii, mulţi au salutat o victorie a mass media. În subsidiar atît scandalul şi apoi demisia din iunie a altei consiliere prezidenţiale, Stana Anghelescu, cît şi cea a Elenei Udrea readuc în atenţia publică eterna problemă a camarilelor. Existenţa acestor grupuri a contribuit la compromiterea politicii în România, a întrerupt prematur cariere sau a dus la prăbuşirea unor regimuri. Adevărat călcîi al lui Ahile, camarila a rezistat probei timpului.

Ermetice şi solidare camarilele au dat mai tot timpul tonul politicii româneşti. Organizate aproape spontan în jurul deţinătorilor vremelnici ai puterii, acestea par inexpugnabile. Istoria le-a veştejit, dar tentaţia exercitării influenţei oculte asupra puternicilor zilei face ca experimentul să fie mereu reluat. Asigurînd un autentic cordon de protecţie în jurul liderilor, camarilele parazitează serviciile funcţionale şi denaturează rolul echipelor de consilieri, supraevaluînd loialitatea şi subminînd competenţa. La scară mare sau mică schema este reprodusă cu fidelitate: fiecare şef îşi întreţine mica sa camarilă. Amprentă a tipului de politică practicată în România, consecinţă, altfel spus, a gradului scăzut de instituţionalizare şi ideologizare, camarila este una din cauzele ineficienţei administrative şi clientelismului politic.

De fiecare dată cînd presa s-a simţit liberă şi-a reglat tirul asupra camarilelor. Atacurile au variat în funcţie de gradul de concentrare al puterii. Astfel, unele camarile au fost mai expuse, altele mai puţin. Sorin Teşu a fost un personaj mult mai puţin cunos-cut publicului decît Elena Udrea, deşi a fost acuzat în Armaghedon 2 că din poziţia de şef de cabinet al lui Adrian Năstase între 2000 şi 2002 a coordonat afacerile primului ministru de atunci. Atacul asupra camarilelor nu este întotdeauna dezinteresat, dar este benefic oricărei democraţii. Impactul camarilelor este invers proporţional libertăţii de expresie. Dacă echilibrul relativ dintre putere şi opoziţie nu funcţionează, dacă pluralismul economic este mimat (ca în România după alegerile din 2000) puterea camarilelor, pe fondul controlului prin mecanisme fiscale şi publicitate de stat a presei, este uriaşă.

În scurtul său război contra grupurilor de influenţă Traian Băsescu se află într-o situaţie paradoxală. Definiţia implicită pe care preşedintele o dădea grupurilor de interese trimitea indirect spre componenta politică a aces-tora, deci spre camarilă. În acelaşi timp erau atacate interesele oculte, dar suspiciunea media privind formarea unei camarile la Cotroceni se întărea. Demisia Elenei Udrea vine să reaşeze lucrurile şi anunţă o probabilă nouă ofensivă în direcţia comisiei. Nu întîmplător aceasta se produce doar cu cîteva zile înaintea raportului de monitorizare al Comisiei Europene. Deja în linii generale conţinutul raportului este cunoscut, iar corupţia rămîne în continuare un capitol problematic. Legitimitatea oricărei acţiuni prezidenţiale în direcţia corupţiei ar fi fost afectată de menţinerea Elenei Udrea în echipa de consilieri ai preşedintelui. Criticată constant, de la prima sa apariţie televizată, Elena Udrea nu şi-a creat imaginea unui consilier competent. Gafele monumentale (Norvegia, stat UE, condus de un preşedinte), informaţiile din ce în ce mai numeroase privind afacerile soţului său au descalificat-o. În lupta sa pentru redefinirea puterii preşedintelui Traian Băsescu era incomodat de această prezenţă considerată de unii decorativă, de alţii nocivă, şi aproape de nimeni folositoare. Elena Udrea, ca şi Stana Anghelescu, sugerau că forţa grupurilor transpartinice se eternizează.

În 2005, faţă de ciclurile politice anterioare, consolidarea camarilelor a fost, pentru moment, limitată. Stabilitatea, relativa izolare, dar şi marea putere dată de controlul serviciilor secrete făceau din instituţia preşedintelui o victimă probabilă a camarilelor. Pe de altă parte forţa camarilelor guvernamentale este dată de poziţia politică a primului ministru. În general guvernările de coaliţie nu permit consolidarea camarilelor, dar în România mecanis-mele de control al acestor grupuri nu există. Războiul camarilelor, precum între 2001 şi 2004, are mai puţine şanse să explodeze, dar nu este imposibil să se acutizeze. Chiar dacă debarcarea celor două consiliere nu rezolvă situaţia, totuşi niciodată pînă acum un preşedinte nu a reacţionat la criticile presei. Toleranţa presupusă faţă de corupţie, călcîiul lui Ahile al politicii, a primit, chiar dacă mai tîrziu, un răspuns.