Capitalismul autodistructiv

Este capitalismul în criză? Şi dacă este, cât de gravă este această criză? Şi, mai ales, ce o agravează? Un răs­puns posibil la acest tip de interogaţii oferă, într-unul din articolele sale recente, Edmund Phelps. Phelps, laureat al premiului Nobel pentru economie în 2006, a publicat în numărul din 11 iulie al Newsweek, în colaborare cu Amar Bhide (cu care a fondat Centrul pentru Capitalism şi Societate), un articol intitulat destul de sugestiv "Mai mult rău decât bine" ("More Harm Than Good"), şi subintitulat şi mai clar "Cum modelul de afaceri al FMI sabotează funcţionarea capitalismului".

Cei doi autori încearcă să afle ce s-a întâmplat cu FMI încât acesta a devenit, dintr-o instituţie care reglementa şi supraveghea sistemul Bretton Woods, o instituţie bancară interesată să îşi crească profitul. Iar criza actuală s-a dovedit cum nu se poate mai lucrativă pentru FMI. Or, la începuturile sale FMI avea rolul de a menţine funcţional sistemul de la Bretton Woods, în care monedele erau indexate în funcţie de dolarul american. În varianta sa originară, FMI intervenea abia atunci când o ţară nu-şi putea susţine deficitul comercial, fiind un fel de creditor de ultimă instanţă. În condiţiile în care un guvern nu găsea finanţare pentru a-şi putea susţine deficitul, FMI putea să-i acorde, cu titlul de împrumut în dolari, suma necesară. Dar, din momentul în care ratele de schimb au fost liberalizate, FMI nu mai putea îndeplini acest scop, atâta vreme cât rolul ratelor de schimb valutar era tocmai acela de a preveni un deficit prea mare.

Constrânse de realităţile economice ale perioadei post Bretton Woods statele nu aveau cum să permită - pentru a evita deprecieri excesive ale monedelor naţionale - ca monedele lor să fluctueze prea mult, căci astfel riscau să acumuleze datorii din ce în ce mai mari. Când situaţia devenea critică, intervenea FMI cu funcţia sa de creditor de ultimă instanţă. Dar FMI intervenea doar atunci când creditul naţional se epuizase, iar ratele dobânzii de piaţă deveniseră prohibitive. Doar că, în ultimii ani, de aceste împrumuturi nu au mai beneficiat ţările în curs de dezvoltare, ca până acum, ci economiile europene grav afectate de criza începută în 2008. Iar această schimbare de strategie este consecinţa interesului FMI pentru creşterea profitului. Dintr-o instituţie care trebuia să intervină pentru a rezolva o situaţie critică, FMI a devenit o instituţie care accentuează crizele. Este exact ceea ce s-a întâmplat în Grecia, Irlanda sau Portugalia. Şi, tocmai din această cauză, Phelps şi Bhide consideră că "dezastrul grecesc ridică întrebări existenţiale pentru FMI", căci "guvernele res­ponsabile nu au niciun interes să împrumute sume mari de bani din străinătate, ci mai degrabă de la creditorii interni. Şi trag o concluzie cât se poate de gravă: "faptul de a împrumuta şi mai mult celor ce nu-şi pot rambursa nici măcar împrumuturile iniţiale este exact cea ce fac cămătarii şi mafia". Depăşindu-şi rolul şi scăpat de sub control, FMI, în loc să se comporte ca o instituţie care să asigure stabilitatea capitalismului, nu a făcut decât să amplifice criza. Cu consecinţe imprevizibile şi cu costuri enorme.