Capitalul cultural şi reconstrucţia spaţiului urban

Festivalul Enescu a ajuns la a treia - şi ultima - săptămână de desfăşurare. Suficient timp pentru a încerca să vedem cum această bogăţie culturală este - sau ar putea fi - exploatată economic. Faptul că anul acesta are loc cea de-a 24 ediţie a acestui festival unic în peisajul cultural românesc şi răsăritean arată potenţialul evenimentului. Din 1958, când a debutat, tot în luna septembrie, până astăzi, Festivalul Enescu - mai întâi organizat la intervale de trei ani, (cu doua excepţii, ediţia a 10-a din 1985 şi cea de-a 13-a din 1995 au avut loc la patru ani după precedentul festival) mai apoi, din 2001, din doi în doi ani - reuşeşte nu doar să ofere spectacole de calitate, ci şi să aducă la Bucureşti un public internaţional. Fie la Sala Palatului, fie la Ateneu sau la sala Auditorium, chiar şi la Sala Radio, sunt sute de spectatori ce vin din toate colţurile lumii. Auzi vorbindu-se nu doar engleză, ci şi franceză, italiana sau ivrit. O armonie culturală la care se referă şi sloganul festivalului - "Lumea în armonie" - dar care nu pare să folosească întregul său potenţial economic. Din nefericire, Oraşul nu susţine această activitate cultural-economică specifică timpurilor noastre, turismul muzical, o formă aparte, mult mai structurată, a turismului cultural. Ori, într-o epocă a turismului low cost, turismul muzical este o oportunitate economică imensă şi aproape deloc folosită.

De ce Bucureştiul nu reuşeşte acolo unde alte oraşe europene, şi nu doar din Europa de Vest, reuşesc atât de bine? Ce se întâmplă cu capitalul cultural românesc şi, mai ales, cu cel bucureştean? Ce s-a întâmplat cu Micul Paris? A fost oare în întregime înghiţit de cenuşiul oraş comunist şi nu-şi va mai reveni niciodată? Cum se face că potenţialul economic al celui mai mare oraş din Romania să nu poată fi folosit într-un domeniu precum acesta? Ce-i lipseşte acestei metropole ca să devină un oraş european şi nu o simplă aşezare umană suprapopulată? Viziunea pe termen mediu şi lung?

Bucureştiul, cel mai mare centru economic al României, care a contribuit în 2018 cu 26,6% din PIB-ul României, reuşeşte mai puţin decât Sibiul sau Clujul, oraşe cu o forţă economică mult mai redusă. Nimic din această prosperitate nu se traduce în lucrări care să susţină infrastructura culturală şi turistică. Bucureştiul este un oraş aproape ostil turiştilor în general, şi celor ce vin pentru evenimente culturale în special. Potenţialul reprezentat de Festivalul Enescu ar putea conduce la multiplicarea oportunităţilor dacă ar exista o infrastructură culturală şi turistică. Să mai amintim despre lipsa unei adevărate săli de concerte în Bucureşti? Şi ce beneficii ar putea aduce o astfel de investiţie!

Pentru a explica cum am ajuns aici, capitalul cultural este un concept sugestiv. Precum capitalul economic sau social, şi capitalul cultural poate fi acumulat în timp şi, într-o anumită măsură, transmis. Asimilarea acestui tip de capital de către fiecare nouă generaţie este, de altfel, o condiţie a reproducerii structurii sociale existente şi explică foarte bine reproducerea structurilor sociale şi imobilismul social. Şi, precum orice altă formă de capital şi acesta reprezintă o faţetă a puterii. Atât a puterii publice cât şi a celei individuale.

Introdus în sociologie acum o jumătate de secol de Pierre Bourdieu şi Jean-Claude Passeron în La Reproduction (Reproducerea), acest concept permite analiza resurselor culturale de care dispune un individ şi modul în care bunurile culturale care sunt transmise prin acţiuni educaţionale. Ori, Festivalul Enescu este un bun exemplu, căci după şase decenii, putem vedea cum acest "bun cultural" a fost utilizat.

Un oraş, iar Bucureştiul nu face excepţie, este o poveste imaginară, o reprezentare la care vizitatorii oraşului, reali sau virtuali, sunt susceptibili să coopereze. Un fel de naraţiune imaginară povestită de populaţia sa şi de artiştii săi. Fiecare locuitor adaptează şi modelează în funcţie de educaţia, istoria sa personală şi locul său în oraş această poves-te. Care sunt sursele acestei poveşti? A vorbi despre un oraş duce la evidenţierea tuturor tipurilor de calităţi şi semne care îl caracterizează: arhitectura sa, aspectul său urban, "culoarea" specială, monumente şi operele de artă din "spaţiul public". Un oraş ar trebui construit ca monument care să favorizeze funcţionarea comunităţii.

Pe de altă parte, un oraş este, poate în primul rând, locul unde se realizează schimburile, în primul rând cele economice. De aceea, cu cât un oraş este cu atât mai dinamic, cu atât generează relaţii mai intense în cadrul populaţiei sale, dar şi între această populaţie şi mediul său de existenţă. Din Antichitate şi până în contemporaneitate, oraşul răspunde acestei logici de reţea. Şi, odată cu apariţia fenomenului metropolizării, înmulţirii şi accelerării mobilităţii bunurilor şi oamenilor, cu dezvoltarea informaţiilor şi a comunicării, oraşul de astăzi este ca o întrepătrundere de reţele. Locuitorii săi, graţie internetului şi a altor tehnologii de informare şi comunicare au posibilitatea de a comunica instantaneu cu lumea, de a face comerţ, de a lega cu partenerii aflaţi la antipozi. Localul şi globalul pot astăzi face ca astfel relaţii să fie susţinute cu o intensitate fără precedent.

Faţă de această diversitate care ar oferi turismului muzical şansele de manifestare, autorităţile bucureştene şi naţionale par oarbe. Par, dar probabil nu sunt! Căci voturile pentru partide, dar mai ales pentru PSD, nu vin din Bucureşti, ci din România rurală. Ori, capitalul cultural al acestei Românii nu are prea multe în comun cu oferta culturală şi economică a Festivalului Enescu. Bucureştiul nu a beneficiat şi la acest capitol de potenţialul unei capitale de stat unitar. Iar după căderea comunismului, Oraşul a fost sacrificat pe altarul României rurale blocată în trecut de o nomenclatură politică mărginită. Devenit din ce în ce mai oriental, trădat de elitele politice, părăsit de locuitorii săi care nu participă la alegeri, Oraşul nu pare să-şi poată fructifica capitalul cultural. Ori, orice reconstrucţie a spaţiului urban nu se poate realiza decât dacă acest capital este utilizat la justa sa valoare.