Care e logica rocadei prim-miniştrilor?

Rotaţia prim-miniştrilor reprezintă o formă de coagulare a unei majorităţi parlamentare prin asocierea la guvernare a principalelor două partide într-un regim parlamentar. Spre deosebire de guvernul de mare coaliţie, de tip german, această formă relativ rară de guvernare presupune că, pe parcursul unei legislaturi, se vor roti în poziţia de prim ministru două persoane, de regulă şefi de partid, aparţinând celor două partide principale. Acest tip de coaliţie a fost inaugurat în Israel în 1984, iar la sfârşitul anului trecut şi guvernarea Irlandei a trecut primul test al rotaţiei prim miniştrilor. Iar acum, cu destul de mare greutate, s-a produs şi în România acelaşi fenomen.

În ce mă priveşte, prefer formula rocadei, preluată din şah, pentru a defini mecanismul rotaţiei prim miniştrilor, şi nu pe cel de rotativă guvernamentală, care desemnează în România o formă anume de guvernare în perioada monarhiei constituţionale, mai ales în a doua jumătate a secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în care regele declanşa schimbarea majorităţii prin înlocuirea primului ministru şi numirea ca şef al guvernului a liderului opoziţiei. Noul prim ministru organiza alegerile pe care niciodată nu le-a pierdut, ceea ce făcea ca alternanţa la guvernare să nu se datoreze atât voinţei electoratului, cât voinţei regelui. Chiar dacă acum rolul preşedintelui Iohannis în stabilirea acestui sistem de rotire a primilor miniştri a fost determinant, comparaţia se opreşte aici.

În engleză însă se vorbeşte despre rotation government, iar termenul se referă la o alternanţă la poziţia de prim ministru bazată pe o înţelegere (precum protocolul din noiembrie 2021 dintre PNL, PSD şi UDMR) care prepune demisia primului deţinător al funcţiei de prim ministru pentru a permite celui de-al doilea să-i urmeze în funcţie. În Israel, prima dată a fost o înţelegere între care a stabilit mecanismul de rotaţie în 1984, când mai întâi a fost prim ministru Shimon Peres din partea Partidului Laburist, pentru ca apoi, în 1986, să-i urmeze Yitzhak Shamir, care era şeful Likud. În 2020 Israelul a legiferat acest mecanism de împărţire a puterii, dar rotaţia nu a mai avut loc pentru că Benjamin Netanyahu a declanşat alegeri anticipate. Al 36-lea guvern israelian, în 2012 -2022, a reuşit de asemenea să permită punerea în aplicare a acestui principiu când, la 1 iulie 2022, Yair Lapid i-a succedat lui Naftali Bennett. Iar în Irlanda, în decembrie anul trecut, Leo Varadkar, liderul Fine Gael a preluat funcţia de prim ministru de la Micheal Martin şeful Fianna Fail.

În România, formula care pare să-l fi inspirat pe preşedintele Iohannis aduce mai mult cu cea irlandeză, eventual cu cea israeliană din 1984, dar în niciun caz cu cele din 2020, respectiv din 2021, care au fost facilitate de fragmentarea excesivă a vieţii politice israeliene, ceea ce a indus o spirală a conflictului politic care a pus statul evreu în cea mai dificilă situaţie politică de la independenţă. Spre deosebire de Israel şi Irlanda însă, rocada nu se realizează într-un regim parlamentar, ci este consecinţa unui regim semi-prezidenţial cu tendinţă prezidenţialistă. Şi acest model este cel pe care l-a preluat şi Bulgaria prin formarea noului său guvern.

Având în vedere rolul preşedintelui, subliniat şi prin autoritatea pe care o păstrează asupra domeniilor rezervate (relaţii externe, apărare naţională şi ordine publică), modelul românesc de rotativă are şi un evident scop de pedagogie politică: cum guvernele monocolore nu sunt posibile, rocada primilor miniştri devine un mijloc de a obişnui partidele-sistem să coopereze la guvernare.