Carnavalul impostorilor

Desigur, despre politică este vorba. Despre metamorfozarea ei în această "epocă de aur" a imposturii. Putem să începem, la fel de bine, cu "economia". Exemple? Cîte vreţi! Acum mai puţin de o sută de ani, lumea instituţiilor financiare reprezenta pivotul social al credibilităţii. Instituţionale şi personale. Astăzi, lista impostorilor şi a imposturii, care a produs de la devastatoare cutremure locale pînă la crize financiare globale, este mai lungă decît arborele genealogic al Familiei Imperiale a Japoniei. De la "supermanagerii" de hedge foduri, la mega bănci internaţionale transformate în prestidigitatori capabili să facă dispărute, ca fumul în vînt, zeci, sute de miliarde de dolari, în doar cîţiva ani, cîteva luni sau chiar cîteva ore, pînă la înalţi reprezentanţi din lumea CEO-urilor de firme construite de la zero pe înşelătorie şi impostură. La urmă, cu voia dumneavoastră, plutonul "magicienilor" lumii cripto, în frunte cu "regina", Ruja Ignatova şi afacerea OneCoin. Despre impostura din lumea marketingului şi a reclamei, ce să mai vorbim?! Minciuna cu cîrlig stăpîneşte atotputernică şi necontestată după ce a luat de mult locul informării corecte a cumpărătorului. Dacă nu vă place economia, aş putea să vă povestesc despre impostura academică şi ştiinţifică. În plină eflorescenţă, în cele mai solide domenii, cum ar fi fizica sau biologia. Nu mai vorbesc despre psihologie, sociologie, filosofie, lingvistică, ştiinţe comportamentele ori cognitive. Aici, impostura bîntuie ca o furtună neîmblînzită. Numele unor "emeriţi" conducători de laboratoare şi faimoase universităţi stau azi pe lista lungă a imposturii ştiinţifice şi academice. Dovedite! Spun toate acestea doar ca să se observe mai uşor un fapt trecut adesea cu vederea: ceea ce se întîmplă în politică nu reprezintă cîtuşi de puţin un fenomen circumscris ariei respective, ci este una dintre dimensiunile actualei largi şi cuprinzătoare "revoluţii a imposturii". Din momentul în care interacţiunea politicianului cu alegătorul a fost decretată ca aparţinînd de esenţa "spectacolului" nicidecum a contractualităţii asumate nu doar etic, ci şi legal, din momentul în care oamenii politici au devenit "actori", iar succesul lor depinde copios nu de calităţile şi trăsăturile tari ale personalităţii lor, de ideile, programele, poziţionările lor în materia spinoaselor probleme ale societăţii de azi, ci de arta de a încînta publicul, de a-l fascina, hipnotiza, subjuga voliţional, de a-i produce interesat reacţii emoţionale plonjate cu totul în iraţional, din acel moment, politica nu mai este politică, ci impostură instituţională. Aşa e mai peste tot, iar la noi cu asupra de măsură. De, ca la periferie!

Înainte de 89, în România, impostura politică a fost politică de stat. Şi de partid, desigur. "Marele şi genialul Conducător", "Savanta de renume mondial" etc., ştiţi dumneavoastră sosul! Iar, dacă nu îl ştiţi, nu strică, ba chiar e indicat să parcurgeţi cîteva numere din "Scînteia" anilor 70-80. Ca să vă lămuriţi la prima mînă, de la sursă, nu de alta. După 89, prea puţine s-au schimbat. În bine, vreau să zic. Dimpotrivă, spaţiul imposturii a devenit parcă mai larg în politica acestei democraţii de tip "şandramalic". Să venim, deci, la "plebicist". La zi, cum s-ar zice. Mandatele Iohannis s-au dovedit o impostură. Cel puţin din punctul de vedere al "contractului social" pe care s-a angajat să îl împlinească, atunci cînd a cerut şi a primit voturile a milioane de cetăţeni ai României. Singura "consolare": Iohannis şi impostura nu sunt cîtuşi de puţin o excepţie, la Cotroceni! Partidele politice? Nişte imposturi instituţionale care nu au nimic de a face cu ideologiile şi "genealogiile politice" de la care se reclamă. Nici cu aşa zisele programe la care fac din cînd în cînd referire. Liberalii tip Blaga, Ciucă et co sunt orice, numai liberali nu! Ca, de altfel, 90% dintre cei care au zăcut prin parlament în toţi aceşti 30 de ani sub această etichetă. Idem şi la PSD care are de a face cu social-democraţia, cam cît am eu cu Coborîrea Sfîntului Duh! "Suveraniştii"?? De la care suveranitate se reclamă dumnealor? Cea a poporului? Păi, aceea nu poate fi confiscată politic de nici un partid. De la ea şi în numele ei acţionează toate partidele, în orice sistem reprezentativ. Ce suveranitate afirmă? Cea statală? A fost, este şi va fi mereu limitată. În sensul bun, de normele dreptului internaţional şi de angajamentele liber asumate de fiecare ţară (cum ar fi apartenenţa la diferite instituţii internaţionale), iar în sens negativ de slăbiciunile şi neputinţele fiecăruia, ori dimpotrivă, de forţa şi de avantajele pe care şi le-a creat un stat în interacţiunea cu celelalte. Dacă România părăseşte mîine toate instituţiile internaţionale din care astăzi face parte, dacă renunţă la toate angajamentele juridic asumate, suveranitatea ei nu creşte, nici nu se întăreşte, nici nu se "reîntregeşte". Dimpotrivă, România va trebui să bea pînă la capăt cupa otrăvită a unei izolări cvasi totale, astfel încît, practic, în faţa pericolelor şi a ameninţărilor de toate felurile, de la cele economice, la cele militare, suveranitatea ei nu mai face nici cît o ceapă degerată! Pentru că nu are pe ce să se sprijine. Cei care vor, chipurile, "să salveze România" altă impostură. "România" desemnează o entitate şi o instituţie politică. Statul. Statul acesta nu trebuie salvat, cum ai salva pe unul care stă să se înece, ci făcut să funcţioneze cît mai performant pentru a servi interesele cetăţenilor şi ale comunităţilor lor. În realitate, el este de multişor vreme prizonier al cîtorva "găşti" profesionalizate în stoarcerea lui de slujbuşoare gras plătite, pensii speciale, de fonduri, avantaje, privilegii şi oportunităţi sociale. În sensul acesta, România ar trebui cumva "deparazitată", nu salvată! Dacă cineva suferă şi are nevoie de ajutor, inclusiv de cel care ar putea veni din partea politicii, atunci "societatea României" este cea aflată în grav pericol. De degradare! Pînă la structurile de bază: individualitate, educaţie, creativitate, micro şi macro comunităţi, cultură, profesii şi profesionalizare, asistenţă socială şi medicală etc. Dincolo de care, dacă nimeni nu face nimic, urmează doar disoluţia. Iar, în România, aceasta care tot merge la vot în zilele acestea, procesul nu mai este chiar la început, este deja binişor trecut de faza incipientă. Impostura acoperă, însă, totul. Ca un costum strident de carnaval. Carnavalul Imposturii.